Copil acasă, mamă-n vacanţă

De când am copil (aproape un an şi opt luni), am plecat de trei ori singură de-acasă. Nu la modul luat câmpii, ci de două ori în vacanţă şi-o dată în delegaţie. Câte trei nopţi de fiecare dată. Bărbatul a fost aparţinătorul principal al copilului în lipsa mea, ajutat pe alocuri de bonă – în primele două dăţi, respectiv de soacră-mea acum, ultima dată, când m-am plimbat singură prin Barcelona, vezi aici.

Multă lume – mămici sau ne – au vrut să ştie cum a reacţionat ăsta micu’ în lipsa mea şi, mai ales, ce faţă a făcut când m-am întors. Aşa că o să-ncerc să-mi aduc aminte cât mai multe detalii din toate plecările, ca să vezi cât de diferit poate fi un astfel de episod în funcţie de vârsta copilului.

Prima plecare, fără urmare

Când Tudor avea şapte luni jumate, am plecat la Roma, de duminică până miercuri. Mie mi s-a găurit inima puternic, m-aş fi întors înapoi de la poarta de îmbarcare, aş fi sunat acasă şi din Capela Sixtină (stai, c-am şi sunat, de fapt), mi-aş fi scurtat şi aşa mini-vacanţa cu o noapte ca s-ajung mai repede înapoi.

Copilul părea că nici nu-mi observă lipsa, cel puţin aşa-mi povestea bărbatu-meu când mai vorbeam la telefon. Tudor şi-a urmat neabătut programul, a mâncat, a dormit, a ieşit afară, îi mai amintea taică-su despre mine şi despre cum stă treaba zilele alea. La întoarcere, am aterizat în miez de noapte, aşa că ăsta micu’ s-a trezit a doua zi cu mine-n casă. A ars-o în stilul poker face, iar viaţa împreună a continuat de unde o lăsasem.

Peste trei luni, însă, treaba s-a schimbat radical. Am plecat de joi până duminică la un congres în Salonic. Din câte ţin minte, i-am spus copilului de câteva ori că „mami va fi plecată”, că rămâne cu taică-su şi cu bona – „prietena lui”, că mă întorc repede şi o să mă gândesc des la el. Că e ok să-ţi fie dor de cineva şi o să vorbim la telefon cât de des posibil. Noi, adulţii din familia noastră de trei inşi, am fost mereu foarte încrezători că ăsta micu’ (şi, de fapt, orice copil, în general, dacă i se acordă credit) înţelege tot ce-i spui şi-şi interiorizează mult mai bine situaţiile prin care trece dacă îi sunt bine explicate (fără bullshit-uri şi abureli) de oamenii care contează în viaţa lui.

A doua plecare, durere mare

În acel weekend, m-am udat pe la ochi de fiecare dată când vedeam un bebeluş. Şi ghici ce? Eram la un congres despre fertilizarea în vitro, aşa că am avut prilej destul de suflat mucii. Am vorbit la telefon cu al meu copil cât de des s-a putut – având în vedere şi agenda mea, şi a lui – la fel de încărcată, de altfel – şi, de fiecare dată, parcă se învârtoşa şi mai tare soarele Greciei pe mine auzindu-l cum zice tânguitor „maaa-maaaaa!” când îmi recunoaşte vocea.

La întoarcere, m-au aşteptat amândoi la aeroport; bărbatu-meu i-a spus: „Tudor, uite, e mama! Ţi-am zis că mergem să ne întâlnim cu mama” şi copilul s-a uitat străin la faţa mea, de la aceeaşi înălţime. După scurtul moment de rătăcire, a întins mânuţele spre mine, a trecut din braţe-n braţe-mi şi l-a buşit plânsul. De fapt, un râsul’-plânsu’ ruşinat, că s-a făcut mic de tot pe umărul meu, după ce-a articulat gâtuit „mama” de vreo două ori. Acasă am aflat că în alea trei zile a ţinut-o tot într-o diaree; unii i-ar zice un pic de enterocolită; alţii, un pui de dor.

A treia plecare, cu maturizare

Pentru ce-a de-a treia plecare fără el, l-am pregătit şi mai temeinic. Cu câteva zile, înainte am început să-i povestesc despre cum o să zbor eu cu avionul, cum o să rămână el cu tati şi cu buni – perspectivă care l-a încântat teribil, cum o să-i aduc un cadou la întoarcere, plus chestiile cunoscute deja: o să mă gândesc la tine, o să-mi fie dor, o să vorbim la telefon.

Apropo de asta, de fiecare dată când voiam să-l aud, spunea „mama” de vreo două ori, îmi răspundea la 2-3 întrebări basic (de genul „ai dormit bine?”, „ai mâncat?”), apoi îl îndemna pe taică-su: „î(n)chid, î(n)chid” şi se sustrăgea rapid din conversaţie. N-a fost deloc dornic de această activitate cât timp am lipsit.

În schimb, mi-a povestit ulterior bărbatul, a vrut să vadă poze cu mine pe tabletă şi s-a bucurat teribil să-mi descopere faţa printre magneţii de frigider adunaţi de pe la evenimente mondene. Se pare că s-a distrat foarte bine cu taică-su, bunicii şi-o mătuşă, iar în tot acest timp i se tot reamintea că luni se întoarce mama, la ora X, cu „aveonul”.

Şi a venit şi ziua de luni, în care cu greu i s-a intrat în voie. Tudor n-a fost niciodată un copil capricios şi nici măcar comportamentul său din acea zi n-ar putea fi etichetat astfel. Doar că a fost mai puţin vesel şi cooperant decât de obicei. Şi-şi tot amintea: „vine, mama, aveonul”. I s-a promis că o să mă găsească acasă atunci când se va trezi din somnul de prânz; era să nu le onorez cuvântul, că am decolat târziu din Barcelona şi-am adunat întârziere şi pe drum, din cauza vântului puternic. Cert e că, la un pic după patru după-amiaza, am intrat prima la el în cameră. S-a benoclat din păţut la mine şi-a zâmbit, cu tot cu Mickey Mouse în gură. „A venit mama!”, i-am spus şi l-am ridicat în braţe, cu tot cu sacul de dormit. S-a lăsat pe mine calm şi moale şi am stat aşa câteva minute doar noi doi şi Mickey Mouse.

Evident, i-am adus cadou şi-un avion de jucărie – pe care nu l-a băgat în seamă prea mult; dar, de când cu plecarea asta, conceptul de avion i s-a înşurubat foarte bine în minte, că imediat le detectează pe cerul parcului şi le urmăreşte până dispar după blocuri. Şi vrea să facem tot mai multe lucruri împreună.

Sursa foto