Luam ieri prânzul cu copilul şi intră taică-su în casă de pe drumuri:
– Cado, cado!, se întinde Tudor (1,5 ani) cu mânuţele pline de orez cu legume şi cârnat de oaie spre hol. (menţionez că putem vedea parţial în hol stând la masă)
– Cadou? Vrei să ştii dacă ţi-am luat un cadou?, se descălţa bărbatul cu o mână, că ţinea cumpărături cu cealaltă.
– Daaaaaa! (toată lumea mâinile şi sprâncenele suuuus!)
– Uite, Tudor, chiar ţi-am luat un cadou: ţi-a adus tata o mătură nouă. (spre mine) I-am luat un set adevărat, că alea pentru copii erau cu şapte lei mai scumpe.
Bineînţeles că s-a terminat cu masa în secunda doi, a trecut rapid şi peste o altă mare plăcere a lui – spălatul pe dinţi – şi şi-a dat sufletul pe altarul curăţării covorului din sufragerie. După care ne-a pus pe noi, pe rând, pe bucăţi indicate strict cu degetul.
Ce ţie nu-ţi place…. nu-ţi place că nu te-a lăsat nimeni să-ţi placă
În afară de pseudo-dat cu mătura, copilul nostru se pricepe şi la pseudo-dat cu aspiratorul, pseudo-şters praful, pseudo-spălat rufe la maşină (adică le bagă pe alea murdare, apasă pe butoane, aduce ligheanul şi le scoate curate, de restul printre mă ocup eu), pseudo-spălat de vase (să spunem limpezit, mai degrabă), şterge ce curge din biberon pe jos (dacă-l rugăm în sensul ăsta), uneori strânge ceea ce a împrăştiat în timp ce mormăie hotărât adun-adun, uneori pune înapoi pe masă lucrurile pe care le-a aruncat pe jos şi tot aşa.
Iată ce crede Maria Montessori despre asta și suntem în acord cu dumneaei: copilul trebuie pus la treabă de mic. În joacă, desigur:
Tudor s-a îndrăgostit de treburile astea de când a devenit conştient de felul în care se mişcă îngrijitorii săi în perimetrul casnic, de ustensilele pe care le folosesc în mod repetat şi de apropierea pe care a obţinut-o faţă de ele, dat fiind că-şi poate exprima tot mai bine dorinţa de a se juca cu ele ori de câte ori o simte.
Generaţiile bătrâne din familie se crucesc pe treaba asta, dar eu le reamintesc de fiecare dată că toţi copiii au în sânge simţul ordinii şi-al imitării părinţilor şi dorinţa de a le fi acestora alături în orice însărcinare. De asemenea, le reamintesc prostul obicei pe care-l aveau când eram noi mici de a ne da cu cotul la o parte pe stilul: „Hai, du-te, ca mai mult mă-ncurci! Fac eu singură mai repede!” care ne-a adus, pe mulţi din generaţia mea, în drama „Oare cine mi-o spăla chiloţii când o să intru la facultate?”.
Interracial love story
Eu, una, m-am bucurat teribil când am descoperit învăţăturile Mariei Montessori în privinţa educării copiilor de cât de mici posibil. Nu că-mi doresc să-l antrenez ca sclav în casă, dar să ştie să se descurce în orice casă l-ar purta viaţa. Plus că ne dorim să-i construim motivaţia interioară, nu să-şi ducă zilele pentru laude şi recompense. Aşa că i-am încurajat iniţiativele de a face teabă, după cum se exprimă în prezent, încă de pe vremea când nu putea decât să călărească furtunul aspiratorului în urma noastră, că atât îl ajuta fizicul.
Iubeşte şi acum aspiratorul, ba chiar are şi-o perie a lui cu care freacă podelele în tandem cu cine-i „de serviciu”, însă marea dragoste a devenit muna – aka mătura – aproape de două ori mai înaltă decât el, cu care zici că face elicoptere ca Jackie Chan.
Pentru un copil în general necrizat, momentul în care i-am luat mătura din mână ca să-l trimit afară a arătat ca o adevărată dramă. Atunci am înţeles de ce unii părinţi de copii mici pot fi praf la cap.
Ca un făcut, iată că, nu peste mult timp, soseşte pachet cu jucării de la „buni”, printre care un set de mătură şi făraş de kinderi – de kinder-e, mai degrabă, că n-am văzut în viaţa mea aceste scule colorate în roz şi portocaliu în varianta pentru oameni mari. O chestie de-un sexism teribil, mi se pare. Mă rog.
A jubilat copilul în feluri inimaginabile. În primul rând, a plecat cu ele în parc, ţinute sus în fiecare mână, ca băuturile când treci prin clubul aglomerat sau pancartele la miting. Mi-a fost destul de greu să-l îmbrac/dezbrac aşa. Apoi, a vâslit cu ele prin cădiţă, la baie; nu m-aş fi supărat dac-ar fi articulat-o cu făraşul un pic pe raţa-şefă din cauciuc, pare a fi niţel arogantă. A ţinut bine de aceleaşi scule la masajul de după şi, în cele din urmă, s-a lungit lângă ele în pătuţ. Bineînţeles, când am aproximat c-a adormit, am intrat să i le scoatem.
Relaţia lor n-a durat decât câteva zile, totuşi; cât să reziste şi săraca mătură de copii să fie călcată în picioare şi să i se rupă coada? Aşa că ăsta micu’ a primit acum cado, cado nişte scule adevărate, să nu mai fie dezamăgit în dragoste.
Spor la treburi mari şi mici, ajutaţi-vă-n gospodărie de pici!
No Comments