Eram sâmbătă seară cu bărbatul și copilul printr-un mall constănțean după cumpărături și ne-am nimerit în mijlocul unei manifestări artistice de grupa mică. Adică un fel de serbare de grădiniță și cel mult școală primară transpusă pe-o scenă de hol de mall, între un Zara și-un ceva de lenjerie intimă, având drept spectatori pe părinții performer-ilor înfocați sau timorați. Plus niște kinderi precum fii-meu – fascinat de succesiunea de poezii și cântecele. Așa că stătea agățat de marginea scenei, cățărat pe-un puf de ăla nesuferit (din care eu, cel puțin, la gabaritul și formele mele destructurate de acum, abia mă mai pot ridica), cu ochii roată și gura căscată la fetița cu microfon care făcea pe MC-ul.
Joc de glezne sau joc de scenă?
Era în grija lui taică-su – eu tocmai mă întorceam de la toaletă, cu o incursiune pe la Office Shoes, că văzusem niște prețuri speciale în vitrină. Am găsit o pereche de sandale pentru ăsta micu’ – da, știu, e septembrie deja, dar oricum le face praf repede – și nu voiam să-l deranjez de la spectacol doar ca să-l târăsc la probat, așa că aveam nevoie doar de gioarsele din picioarele lui ca să fac o comparație. Nici gând să se descalțe, însă. Am chemat bărbatul ca întărire, am obținut sandalele și, când să-mi văd de endorfinele de shopping, iată că nu se mai poate; din două frecări de genunchi, piciul se cațără desculț pe scenă, aleargă spre set-up-ul din mijloc – o măsuță de copii cu două scăunele pe potrivă – unde domnișoara MC recita din desfășurătorul spectacolului și înhăță fără jenă al doilea microfon, dedicat artiștilor prestatori.
Am rămas relativ mască de îndrăzneala lui. Adică, îmi închipui că este fiul mamei sale – protagonistă de multe serbări și spectacole în copilărie, plus prezentatoare de niște baluri și show-uri cu public de zeci de ori cât ăsta, dar nici chiar așa, la doi ani, să iei pâinea de la gura celor de la grupa mare sau chiar clasa I! Să ne înțelegem: copilul a primit de ziua lui, acu’ vreo lună, o chitară electrică dotată cu microfon funcțional – un concept care l-a înnebunit. Tot ce știe el să spună pe de rost, cu aspect repetitiv: numele propriu, numărătoarea până la zece, frânturi de poezii și cântecele – debita totul la microfon prin casă, absolut încântat de proporțiile pe care vocea lui o lua. Bineînețeles, asta nu l-a împiedicat să-l dezmembreze și să-l trântească în coșul de jucării. Iar acum aplica în realitate ceea ce a exersat din plin pe jucăria din plastic.
Românul s-a născut poet sau recitator?
I-am aruncat sandalele în rucsac, dar nu cu gândul să mă reped să-l recuperez de pe scenă, ci să scot telefonul ca să-l înregistrez, evident. Mândria mea era așa de mare, că mi se bombase inima-n piept mai ceva decât copilul nr. 2 în burtă.
– Dă-l jos de-acolo, dă-l jos!, făcea bărbatu-meu la mine când văzu că eu dau să filmez în loc să remediez situația.
– Eu vorbesc! Mami, vorbesc!, striga ăla micu’ peste poezia artistului în curs, ținând microfonul strâns cu amândouă mâinile, mai ceva ca pe-o înghețată la cornet.
– Dă-te jos, Tudor, haidee, îl rugam eu cu jumătate de zâmbet, evident, fără convingere, ca o mamă de băiețel-superstar la serbare. Numai că mamele celelalte de pe margine, cu kinderi prestatori în programul oficial, nu priveau deloc senin intruziunea.
– Hai, mă, dă-l jos de-acolo, că strică poeziile copiilor și e păcat!, continua bărbatu-meu cu lobby-ul pentru the right thing to do.
Ăsta micu’ se așezase pe scăunelul liber de la masa de pe scenă și-i dădea cu ale lui înainte, la un nivel acceptabil, parcă ținea fundalul sonor. Era așa de adorabil, de zici că juca într-un spectacol de teatru absurd pentru copii. Mă întorc spre bărbat, care îmi tot șuiera printre dinți în spate ”dă-l jos, dă-l jos”:
– Du-te la ăla de la sonorizare și zi-i să-i taie microfonul. Uite-i, sunt acolo, în spatele scenei.
– Nu se poate. Ori amândouă, ori niciunul, zice o mamă deja disperată din apropiere.
– Dă-l, mă, jos!, devenea bărbatul tot mai grav.
– Da’ dă-l tu, frate, știi că eu abia îl mai pot ridica acu’!
Din trei pași de mersul piticului, bărbatul a străbătut scena și-a înșfăcat infractorul. Cu mâinile încleștate pe microfon, kinderul s-a ridicat în aer și în urlete. Spectacolul a suferit un adevărat reviriment, că poeziile din program erau cam pleoștite, sincer.
Am depus muncă serioasă de lămurire ca să-nțeleagă situația: ”nu poți să strici spectacolul altor copii, ei s-au străduit să învețe o poezie, o să ai și tu serbare la grădi și o să înveți și tu o poezie, să o spui la microfon, pe scenă etc. etc.” – parlamentare cu transpirații de toate părțile.
S-a calmat, în cele din urmă. I-am luat și sandale, să mă calmez și eu. Azi-dimineață a plecat la grădiniță cap-compas să afle când o să fie serbarea lui, că nu mai are răbdare. Măcar o poză de-aș fi apucat să-i fac….
Sursa foto
No Comments