Crenvurştii copilăriei lor

Făceam muncă de detectiv zilele trecute prin Mega să descopăr pe unde-au mai ascuns ghimbirul şi m-am intersectat cu o bunică accesorizată cu un cărucior de cumpărături de care era ataşat nepotul. Eu scanam vitrina de ciuperci, ierburi aromate şi cireşe selecţionate la casoletă, încă exhaustiv de scumpe, ea îşi plimba lentilele peste rafturile cu mezeluri preambalate de alături.

– Hai, mamaie, să-ţi iau crenvurşti din ăia care-ţi plac ţie. Băieţelul era impasibil, probabil sastisit de această rutină inexorabilă a vieţii lui, aşa că nu onoră întrebarea cu un răspuns.

Las’ că mamaie şi-a găsit interlocutor în mine, iremediabil ofticată de quest-ul după ghimbir:

– Îi daţi crenvurşti la vârsta asta?? în apărarea mea, ţin să menţionez că ăla micu’ era în gama de vârstă a ăluia micu’ de la mine de-acasă, deci undeva ≤ 2 ani.

– Numai din ăia de curcan, zice baba triumfătoare, crezând, probabil, că mă dă pe spate cu argumentul.

– Numai carne de curcan n-au în ei, îi răspund cu siguranţa clientului tipicar şi mofturos, care-a citit mii de etichete în viaţă.

– E, lăsaţi, că, mai încolo, ce-o să mănânce?

– Păi, nu vreţi să-l lăsaţi pe el să decidă asta? Mai încolo? De ce să-i creaţi un comportament alimentar greşit de pe acum? Aşa se îngraşă aiurea copiii.

– Aaaa, aş vrea eu să se mai îngraşe, măcar puţin…

Copilul acela era perfect normal. Adică bine proporţionat, cu un pic de pernuţe pe ici-colo, ca un copil crescut ok, dar fără prea multă mişcare la viaţa lui. Iar mamai-sa ar fi vrut să-l mai îngraşe niţel, că aşa ştie generaţia ei să-şi arate aprecierea faţă de copiii lor şi de copiii copiilor lor.

– Doamnă, sunt zeci de mii de copii obezi în România la ora actuală. (Ce să-i mai zic că suntem pe locuri trei în Europa la obezitate infantilă, că i se încrucişau lentilele.)

– E, lăsaţi...

Şi-a plecat. Am rămas proastă.

Băi, vezi ce-nseamnă să n-aibă ghimbir la Mega?

Sursa foto