Cu cine seamănă copilul meu? Cu mine, mai tare decât mi-aş fi dorit eu…

mama copil seamana

Când faci copii, cei din jur se-ntrec să-şi dea cu părerea în stabilit asemănarea cu mama sau cu tata, cu rude mai îndepărtate… sau cu vecinul, în situaţiile complicate… Şi fiecare dintre părinţi încearcă să tragă spuza asemănării pe turta proprie a moştenirii genetice. Până realizează cât de mult îi displace acea asemănare: în momentele critice.


La primul copil m-au disperat cu constatarea: „Seamănă mai mult cu taică-său decât cu tine!” – adică fix ce-mi trebuia după o sarcină interminabilă şi o naştere naturală fără anestezie (care nu mai are nevoie de vreun epitet, e grăitoare de la sine). Că are nasul nu-ştiu-cum, bărbia, conformaţia corpului, forma feţei etc., dar cea mai evidentă dintre toate deosebirile: „nu are, dom’le, ochi albaştri!”. Da, nu era nicio urmă de mine în copilul meu, m-am chinuit degeaba.

Mamă, dacă nu m-am dat de ceasul morţii (adică al orgoliului de procreatoare) să expun subiectul atât de în detaliu – „are degetele de la picioare ca mine, la fel aveam părul când eram mică, lobul urechii face fix acelaşi unghi cu capul, uite, fă comparaţie etc.” – încât să nu mai poată nimeni contesta asemănările punctuale. Şi, într-adevăr, prin metoda divide et impera – atât asupra publicului, cât şi asupra asemănărilor – obţineam puncte bune, însă, când trăgeam linie, impresia generală era aceeaşi: „deci aduce mai mult cu bărbac-tu decât cu tine!”.

La al doilea copil, „problema” n-a fost că semăna cu bărbată-meu, ci cu taică-meu, dar leit, dom’le! Bucăţică zdravănă ruptă! Iar cu asta n-ai cum să te lupţi, nu se cade, e taică-tău! Ce fel de mamă aş fi fost dacă nu-mi lăsam copilul să semene cu bunicul?!

copil seamana bunic

Mi-am dat seama cât de inutil era că simţeam realitatea asta într-un mod atât de frustrant, încât m-am decis s-o accept, să nu mă mai chinui singură (şi să nu-i mai bucur pe alţii cu chinuiala mea). Până la urmă, tot ce conta e că aveam nişte copii sănătoşi, incredibil de perspicace, nişte mici creaturi la a căror dezvoltare asistam fascinată – şi nu cred că viaţa cu ei ar fi fost mai „uau!” dacă se benoclau cu ochi albaştri – reperul suprem al asemănării cu mine, în viziunea (sau, cel puţin, în exprimarea) celorlalţi.

 

Ceea ce-ţi doreşti seamănă cu ce primeşti?

„Cum se încruntă el aşa… e Georgiana tot!”, exclamă soacră-mea într-o zi despre Victor. Cum bate din picior că „veau, veau!” şi e încăpăţânat şi nu ascultă… Iar Tudor ba e miorlăit, ba e fericit, un copil foarte sensibil, cu multe „probleme”: ba că trebuie să se îmbrace, ba că trebuie să se spele, ba că are de mers pe jos şi de ce nu luăm maşna, ba că nu vine Moşul sau, dacă vine, că n-o să-i aducă ce vrea, ba că farfuria e ciobită şi un dinte al furculiţei e strâmb, ba că nu se poate şterge pe la nas cu acelaşi şerveţel de două ori, ba că durează prea mult să ajungem undeva şi nu vrea să plece de acasă, ba că se distrează prea tare acolo undeva şi nu vrea să plece înapoi şi tot aşa. Deci e mă-sa tot, că taică-său n-are cum – care e un scump, un tolerant, un flexibil, nu face probleme.


Hopaaaa, copiii mei au început să semene cu mine! După şocul iniţial de orgoliu – na, luaţi-o p-asta, că singuri v-aţi dat seama!
– am început să percep adevăratele dimensiuni ale situaţiei: prin ăştia doi, am de-a face cu mine însămi ca „inamic” în fiecare zi. Nu mai am loc să fiu botoasă, bosumflată, căpoasă, îmbufnată de multitudinea de reacţii ale lor din zona asta. (Deşi, dacă l-ai întreba pe bărbatu-meu, cică sunt la fel de „rău” ca întotdeauna.)

Mă rog, lăsând la o parte această atitudine maliţioasă din public, eu pot să jur cu mâna pe EQ că trec printr-un intens proces de transformare (chiar îndrăznesc să zic „dezvoltare”) personală pentru că, zi de zi, trebuie să – din ce-mi aduc aminte acum:

  • Duc muncă de convingere cu copiii mei să respecte reguli şi lucruri şi situaţii de care mie însămi mi-a fost lehamite în viaţă. Să fie prietenoşi şi răbdători cu cei din jur, să fie atenţi la sentimentele celorlalţi, să îşi respecte educatoarele şi colegii, să le vorbească politicos, să accepte refuzurile, în general, să interacţioneze frumos cu oameni. Să nu încerce să-i mai convingă (de cele mai multe ori, cu forţa) pe ceilalţi să facă fix cum îşi doresc ei (adică ai mei).
  • Îmi exersez talentele de negociator ca să le arăt copiilor mei avantajele unei situaţii care şi mie mi s-a părut enervantă în general, în viaţă, ca s-o poată accepta înainte să li se întipărească în istoricul emoţional ca neplăcută. De exemplu, să mă îmbrac gros în sezonul rece, să pun straturi peste straturi pe mine, şi dres şi şosete, şi pantaloni, şi maiou şi bluză şi hanorac şi geacă şi căciulă şi ghete şi la naiba, că simt că-mi ia atât de mult să ies şi să intru înapoi în casă, încât pierd lucruri mult mai importante în viaţă, mi se pare o corvoadă care m-a lăsat, de multe ori, furioasă între uşile larg deschise ale şifonierului, în cruntă pierdere de timp. Sau să am răbdare să mă spăl pe dinţi cât periuţa electrică termină de rulat tot programul, adică două minute – ceea ce, în teorie, pare o durată infimă.Până am descoperit că pot rezolva alte probleme în timp ce mă ocup de asta: de exemplu, mă gândesc la ce titlu să pun unui text sau la un concept de poză pe o temă dată sau cum să-mi construiesc programul de antrenament în următoarea perioadă, ce cumpărături mai am de făcut, ce mâncare să mai pregătesc etc.
  • Îmi pun la încercare tot zenul ca să-i conving – şi să mă conving – să nu mai vadă probleme peste tot; că o farfurie spartă e doar o farfurie spartă, nu o dramă, generată de gândul că o să-mi ia o grămadă de timp să strâng cioburile, de gândul că mi s-a descompletat un set de veselă, de sentimentul de vinovăţie că am urlat la copil că e neîndemânatic când, de fapt, eu pe mine însămi mă consider aşa şi mă iubesc mai puţin din cauza asta. Sau că o zi în care nu-i putem da lapte cu cereale, că nu avem cereale, e doar o zi faţă de multele în care avem în casă şi lapte şi cereale şi seminţe şi stafide etc.

Am fost mereu de părere că tu îţi creezi realitatea, astfel încât s-o faci să lucreze în favoarea ta, printr-un mindset potrivit. Aşa că am zis că-i cazul să aplic asta în scop de prevenire a situaţiilor cu mare potenţial de transformare a ţânţarului în armăsar la grupa mică a familiei şi, odată cu asta, să le predau conştient această filosofie şi copiilor. Noroc cu ei, nu? Altfel ţineam toată înţelepciunea asta numai pentru mine, să nu dau pe-afară cumva…

mama copii seamana

Bănuiam că viaţa cu copii avea să mă schimbe – adică, normal, toată lumea-şi închipuie că va deveni mai atent, mai responsabil, mai empatic, mai blând, mai emoţional, mai calculat etc. odată ce e uns părinte – dar nu mi-aş fi închipuit că o să fiu răpusă emoţional cu propriile arme, că o să mi se scoată ochii zi de zi cu cele mai neplăcute trăsături ale mele. C-o să vreau, într-un acces de afecţiune, să-mi smotocesc copilul mare, dar, ce să vezi, el mă respinge, pentru că, în majoritatea timpului, e un taciturn şi-un morocănos, ca mine. Că vreau să-l mut de colo-colo p-ăla mic, să ieşim din casă mai repede în treburile noastre, dar se face că nu mă aude, îşi face de lucru şi se enervează că-l întrerup ca să-l readuc pe calea planificată.

Pe măsură ce li se dezvoltă personalitatea, observ cum urmaşii mei manifestă tot mai puternic din trăsăturile mele enervante. Dar n-am de ales: dacă pe mama o resping pentru că mi se pare că ajung să semăn tot mai mult cu ea şi încerc să bag perspectiva asta sub preş, pe copiii mei n-am cum să-i resping, sunt ca două organe vitale din corpul meu.

Aşa că ne educăm împreună şi reciproc, în speranţa unui viitor emoţional mai luminos pentru toată lumea. Spor la asemănat şi ajustat pe unde-i nevoie!

Sursa foto articol: Evgenyatamanenko | Dreamstime.com

Share