Cum m-am distrat şi cum nu m-am în mult visatul Amsterdam

După tot ce-am auzit, citit şi bălit la despre acest oraş, am ajuns să-l văd, pentru prima dată în viaţa mea, într-o delegaţie. Oare d-asta nu mi-o fi făcut senzaţie?

De câte ori mi-a povestit lumea despre trip-uri la Amsterdam, îmi suna a un fel de Tărâmul Făgăduinţei unde, musai, ei se duc „ca baieţii”, ele – şi ele pe treaba lor; trai, neneacă şi distracţie – tolomac să fii s-o arzi acolo numai pe chestii turistice obişnuite, nu? Că de-asta se cheamă trip şi nu călătorie. Impresia generală este că Amsterdamul îţi dă liber la „prăjituri” de toate felurile, aromele şi genurile, fără să fii tras sau să te tragi tu însuţi la răspundere când te-ntorci acasă. Parcă e o convenţie internaţională a adulţilor să-şi descarce la Amsterdam gărgăunii de om mare puşi între paranteze în viaţa de zi cu zi. Aşa o fi?

Bine, m-am înfiorat şi eu un pic de extaz la ideea de Amsterdam când am primit această invitaţie de delegaţie. Dar ştiam c-o să fiu la program şi timp de vreo destrăbălare n-o să am, iar singura libertate de care voi avea parte va sta în trei zile fără copii atârnaţi de toarte. Aşa c-am plecat fără nicio aşteptare, doar dorinţă de relaxare. Şi am avut parte de experienţa următoare:

N-am vizitat nimic, dar am locuit într-un loc magnific

Nici n-am dat bine upload primului check-in de Amsterdam pe Facebook, că au început să curgă recomandările în mesagerie: vezi să mergi acolo, vezi să faci aia, vezi să te îmbraci că-i frig; şi, în general, „să văd” să consum nişte lucruri, că doar eram în Amsterdam, fac convenţia internaţională a adulţilor de râs altfel.

Am răspuns importantă că sunt în delegaţie, n-am timp de senzaţie; în privat, însă, aveam o strângere de inimă că nu voi face nimic din toate astea – să văd eu femeia care-şi setează aşteptările jos şi chiar trăieşte conform lor. Adică, mi-ai dat un bilet de avion, îmi doresc şi-o experienţă beton. Şi zic acum cu mâna pe inimă: hotelul în care-am stat pot spune că s-a ocupat de cel puţin jumătate din asta.

Taxiul care ne-a ridicat de la aeroport ne-a descărcat frumuşel pe un trotuar din ăla îngust de-ale lor, la o intrare de parc, nu una de hotel. Domnul ne-a asigurat că e ok, să-i dăm drumul la plimbare. Aşa că ne-am angajat pe alee, valsând prin vânt – slavă Domnului că eram bine ancorate de valize – printre hoarde de biciclişti impasibili, deloc înfriguraţi (întrebarea de la acel moment „Ce-or mânca ăştia??!” şi-a găsit ulterior răspunsul cu vârf şi îndesat, şi prăjit), până la clădirea impunătoare a Hotel Arena.

Abia după ce m-am liniştit şi încălzit în cameră, mi-am refăcut linia de tuş scursă de „alizeu” şi m-am putut uita cu ochi limpezi în jur, am început să descopăr minunăţia de clădire ce-avea să ne ofere găzduire. Datează din 1886 şi a servit iniţial drept orfelinat catolic de fete, apoi drept sanatoriu pentru paciente cu probleme psihice şi boli incurabile la începutul secolului XX.

A avut o istorie zbuciumată de-a lungul celor două războaie mondiale şi şi-a găsit liniştea – doar la figurat, că pereţii nu sunt antifonaţi senzaţional, deci nu-l recomand drept destinaţie pentru luna de miere, decât celor exhibiţionişti, desigur – ca hotel începând cu 2002. Are patru stele, 119 camere şi nişte coridoare uneori lugubru de alambicate, a căror dispunere am înţeles-o abia la plecare, când am descoperit, dosită după somptuoasa scară din zona recepţiei, o machetă a impresionantei clădiri.

De n-aş fi fost venită cu treabă, aş fi legat cu orele ceaiuri şi cafele în jurul şemineului de la bar, în puful sentimentului de confort şi protecţie faţă de intemperia abătută peste bicicliştii şi raţele din parcul întins la poalele hotelului, peisaj peste care privirea îţi poate alerga nestingherită graţie pereţilor din sticlă ai terasei.

Bine, urgia era doar în capul meu zgribulit de româncă, pentru că, altfel, copiii de toate vârstele chirăiau fără căciuli pe la locurile de joacă. A se nota că am umblat pe-acolo numai cu fes şi glugă pe deasupra, într-un glorios stil mamaie.

Absolut impresionată am rămas şi de fosta capelă a orfelinatului, cu picturile murale parţial restaurate, ce serveşte acum drept sală de ceremonii. N-am avut plăcerea unei cine acolo, doar am văzut-o aranjată pentru participanţii la congresul medical ce s-a desfăşurat în paralel cu delegaţia noastră şi-mi închipui că e o senzaţie… specială să ciocneşti şampanie sub ochii reci ai sfinţilor de pe pereţi.

N-am consumat nimic, dar am mâncat până era să nu mă mai ridic

Pe principiul „baba călătoare n-are sărbătoare”, în călătorii mănânc orice prostii. Cum ar veni, prefer să mă balonez decât să mă frustrez. Aşa că daţi-le pe toate încoace: pizza, paste, dulciuri, produse de patiserie, nenorocirile puse pe hold acasă. Trag linia la prăjeli şi sosuri, totuşi, că îmi place relaţia pe care o am cu ficatul meu, nu vreau să ne stricăm, mai ales în deplasare.

Însă, normal, toată lumea se aşteaptă la space cakes în meniu când vine vorba despre Amsterdam. Până şi eu mă aşteptam, dar ruptă de foame de pe avion mă aflam şi nu eram lămurită dacă să iau masa înainte şi un desert din ăsta după sau să sar direct pe prăjitura coruptă – care, oricum, dacă stau să sondez în nebuloasa amintirilor tinereţilor mele îndepărtate, îţi cam face foame, frate, deci oricum e cazul de ceva mâncare după.

Doar că nu eram de capul meu, aşa că m-am supus majorităţii şi-am cinat cuminte într-un restaurant cu ceva fiţe şi garderobă din centru, un local din acela cu preş personalizat la intrare, bucătărie la vedere şi vită specială de Noua Zeelandă la 50 de euro porţia – Wyers Bar & Restaurant. Zic ca idee, că, altfel, noi ne-am rezumat la un platou cu brânzeturi şi nuci, o gustare cu nachos şi salsa (din partea casei) şi una cu ricotta şi pâine prăjită, plus nişte feluri principale normale.

Sursa foto

Dar nu înainte de a face o incursiune la toaletă, pentru o experienţă igienică şi completă, nu? Mi-a plăcut la ăştia la baie: săpun lichid cu miros de lime, loţiune pentru mâini cu miros de lime, odorizant de cameră cu miros de lime – inspirai o feerie – iar dintr-o cabină de WC – nu m-am lămurit dacă de la femei sau de la bărbaţi, că erau dispuse spate-n spate – venea un damf de iarbă pe moarte. Nu mai ştiam încotro să adulmec: mă dau în vânt după lime, dar jur că şi dincolo înghiţeam în sec.

Măcar mi-am făcut o şi mai mare poftă de mâncare. Aşa am putut trece peste şocul prăjelilor din farfurii, nici nu mă mai gândeam la cele mii de calorii… sau la ficatu-n pandalii. Toate fripturile noastre trândăveau uleiate pe lângă biete urme de salate. În continuare nu mi-e clar care-i specificul culinar al acestui popor, însă jur cu mâna pe pătrăţele – ca să ascund stratul de grăsime ce s-a construit peste ele, nu de alta – că n-am mâncat în viaţa asta la un loc atâta pâine, carne, cartofi prăjiţi şi maioneză ca-n astea trei zile de vizită olandeză!

Cu burta plină, dar sufletul încă gol după o prăjitură fină, am plecat la plimbare prin cartierul cel renumit tare: cu roşii felinare. O femeie despuiată ştiu cum arată şi chiar îmi place de mine, e ok, mă uit des în oglindă, dar, na, era vorba despre bifat o experienţă marca Amsterdam, că, dacă nici pe asta n-o făceam, ce perdaf – cel puţin pe Social Media – îmi luam! Başca, a mai zis şi una dintre fete, care mai fusese prin zonă: „Data trecută am văzut şi bărbaţi, şi transsexuali etc.” – în vitrine, adică; deci ar fi fost ceva de văzut, aşa c-am purces în necunoscut.

Nu-mi pot exprima suficient dezamăgirea din acel moment! Ori unde mă aşteptam eu să văd o diversitare de fetiţe fitness-iste în lenjerii pornoiste, ori chiar 90% dintre chiriaşele Red Light District sunt româncuţe siliconate şi buzate excesiv – pe stilul bosumflate fără motiv – trase la indigo şi vopsite deloc mişto, cum ştiam că există în emisiunile TV târzii, unde se numeau „asistente” şi-o ardeau zglobii. Aici mi s-au părut niţel terminate, excepţie făcând momentele agitate când băteau încruntate cu podul palmei în geam: „No pictures!”. Nici de gând n-aveam.

Am bătut o stradă din asta pe ambele trotuare, c-un intermezzo de goffre şi clătite, că ne-mpresura mirosul să ne-omoare, am încercat nişte poze, dar ieşeau dezamăgitoare – era deja-ntuneric şi vântul bătea tare. Aşa că-n drum spre casă, de ciudă şi frustrare, mi-am luat o bere şi-o ciocolată mare. Le-am ras pe amândouă sincron – da, este un dar deosebit să combini berea cu ceva îndulcit – c-un ochi în Facebook şi celălalt în Comedy Central, fără să-mi pese că, de fapt, pe fusul orar de acasă, chestia asta o să mă facă şi mai grasă.

Şi, iată, aşa se duse singura mea seară cu program de voie din această deplasare, a doua zi de dimineaţă trebuia să fim în picioare pentru plecare înspre primul obiectiv al vizitei noastre: High Tech Campus din Eindhoven, centrul de cercetare şi inovare al Philips, unde urmau să ni se prezinte cele mai noi produse Avent, modul în care oamenii de acolo lucrează în mod curent, precum şi testele pe care le fac frecvent. Dar, despre asta, data viitoare, când vin cu informaţii mai… revoluţionare.

Deci, all in all, deşi nu cum mă aşteptam, a fost frumos la Amsterdam. Bine, trebuie să mă-ntorc, poate-o să am mai mult… noroc!

Sursa foto articol