Antagonismul bretoniadei

Am vreo trei degete de frunte; slavă Domnului că am degetele groase, altfel imaginea personală chiar era o cauză pierdută.

Până prin facultate, cred că aveam doar două degete şi jumătate, dar s-o fi retras plantaţia de la vârstă, cine ştie? Am fost o fetiţă cu breton, de fapt, tunsă castron ani buni de copilărie şi şcoală, până când, în virtutea aderării la cultura muzicală pop-rock şi, ulterior, black de-a binelea, nu mi-am mai permis astfel de subterfugii triviale de imagine personală.

Aşa c-am scos fruntea la vedere, într-un stil considerat „shabby şic” astăzi; numai eu, când mă uit la pozele de-atunci, mă văd c-un oarecare aer de „moartea-n vacanţă”.

După vreo trei ani de Bucureşti, când am reuşit să-mi revin în simţirile mele de domnişoară, mi-am adus aminte de breton. M-au descurajat vreo trei frizeriţe, că stiliste sau chiar coafeze ar fi mult spus: „N-o să-ţi stea bine, ai fruntea mică!”. Acum ştiu că argumentul e stupid – ba chiar, din contră, bretonul e sfânt în situaţia asta – dar atunci mi s-a părut că-mi asum un risc imens. Mi l-am tăiat la o hair-styling bombă de cartier, aşa c-am avut ceva noroc de-a ieşit bine. „Îţi scoate ochii şi mai tare în evidenţă!” a fost complimentul acelor zile – în timp ce eu nu mă gândeam decât că-mi ascunde atât de meşteşugit fruntea austeră – aşa că bretonul a rămas aproximativ definitiv.

După locaţiile de manufacturare în care am nimerit şi etapele de gust prin care am trecut, bretonul a fost: scurt şi la obiect (cu reminiscenţe de coconet din viaţa rurală, bine că n-am dus-o mult aşa); lung – din vârful capului, de mai rămăsesem cu trei fire în coadă, eram un breton toată; gros gen mătură, filat gen greblă; drept, asimetric sau rotund; lat de la tâmplă la tâmplă sau mai îngust; subţiat pe deasupra sau pe dedesubt; orientat spre faţă, într-o parte sau despărţit în două părţi (ăsta mi-a plăcut cel mai mult, mi s-a părut cel mai elegant şi mă incomoda cel mai puţin, dar nu-mi ieşea deloc să-l corectez eu cu foarfeca la nevoie; dar e o metodă foarte bună să-ţi creşti bretonul, dacă-ţi doreşti să scapi de el).

Agonia şi extazul din frunte

Acum am un breton tăiat drept, spre faţă, mai îngust decât lăţimea moacei mele (să par mai ascuţită), subţiat foarte puţin, pe care am renunţat să-l mai stric eu cu foarfeca în oglinda de la baie când mi se năzare vreun fir nelalocul lui. Aşa că-l programez la un lifting o dată pe lună, cinci lei plus bacşişul. Lumea mă complimentează pentru el, dar mă şi compătimeşte şi admiră pentru statutul de femeie cu breton care, nu de puţine ori, se identifică cu vorba „suferă baba la frumuseţe”. Şi asta pentru că:

• Mori de cald cu el: în general, de prin mai, până prin octombrie, în funcţie de prognoza meteo și când stai la plajă, în particular; oricând în cursul anului, când faci sport; când naști natural, indiferent de anotimp, cred; în ultimele luni de sarcină, indiferent de anotimp, cred; când scapi totul din mână la modul compulsiv și trebuie să te apleci de un număr infinit de ori zilnic; când faci sex sălbatic și când te cerți sălbatic; când faci un duş lung şi fierbinte, eventual urmat de uns cremă pe tot corpul tot în baia supraîncălzită – echivalent cu a sta la saună; când dai cu aspiratorul și când speli geamurile pe vreme cu soare; când cari un nou-născut în braţe de colo-colo sau urci pe munte cu un copil trecut de zece kile în sistemul de purtare.
• Mori de stres cu el: când te trezeşti cu el răzbunător şi erect; când ţi l-a deformat turbanul din prosop după spălatul pe cap şi nicio sculă termică profesională nu ţi-l mai aranjează cum vrei tu; când bate vântul, chiar şi sub formă de briză marină; când bate vântul şi ai de făcut poze; când intri cu capu-n apă la mare şi-ţi scuturi coama udă artistic ulterior; când ai uitat să ţi-l aranjezi fir cu fir şi te vezi în poze la evenimente mondene cu breton „crăpat” sau lipit de cap; când l-ai uscat o miime altfel decât de obicei şi observi două fire care au ieşit din rând; când te duci în luna de miere în cea mai vântoasă insulă din lume; când trăieşti în Bucureşti, oraşul vârtejurilor; când ai tu însăţi vârtej în frunte; că trebuie să-l refaci (spălat & coafat) cam la două zile, ca să arate decent; că trebuie să porţi mereu un bigudiu în frunte la domiciliu, ca să arate mereu proaspăt înfoiat fix cât îţi doreşti (bonus: mori de râs cu el că fiu-tu ştie, înainte de un an, ce e ăla un „bigu” şi cum se foloseşte).

În schimb, un breton nu aduce doar beneficiul imens al unei imagini mai rafinate (şi mai întinerite, de cele mai multe ori), ci şi câteva alte uşurări:

• Dacă ai intrat mai agresiv cu penseta în sprâncene, cu un breton le poţi acoperi lejer şi ţi le poţi creşte cât de stufoase vrei, până ajungi la o profesionistă care să te ajute cu ele;
• Coşurile de pe frunte nu mai sunt o problemă pentru tine;
• Poţi face economie la fond de ten, pudră şi ce produse de machiaj mai foloseai pentru frunte (şi la timpul necesar aplicării lor); oricum, cel mai probabil e c-o să transpiri în zonă;
• Arăţi (mai) bine cu aproximativ orice accesoriu de cap: fes, basc, pălărie, turban, bentiţă, bandană etc..

După aproximativ 20 de ani de purtat breton (on & off) în viaţa asta, am învăţat cum să dorm ca să nu-l stric, cum să mă port cu părul după baie ca să nu-l învăţ cu nărav, cum să-l trag cu peria la uscat ca să stea după pofta imaginii, cum să rulez bigudiul ca să nu treacă linia dintre înfoiat decent şi înfoiat coconet – treabă care a devenit atât de firească în viaţa mea, încât am ieşit astfel accesorizată la piscina plină de masculi uleiaţi a unui hotel de patru stele din străinătate şi-am mai cerut şi prosop de la bar, înainte să mă întind pe şezlong cu gândul că sunt fabuloasă. Nicio problemă, stima de sine a fost la fel de strong ca bretonul.

Cam de prin trimestrul al treilea de sarcină şi, mai ales, după ce-am născut, bretonul mi s-a părut o treabă absolut inutilă, consumatoare de timp şi nervi, că aveam altele pe cap. Fruntea tot aia era, însă, aşa că trebuia să găsesc o altă soluţie de imagine, mult mai la îndemână. Aşa că mi-am ras o fâşie de păr din frunte, de la tâmplă la tâmplă, şi-am urcat plantaţia cam cu un deget. N-ai idee cum făcea diferenţa! Aveam o faţă nu doar mai alungită, ci şi mai luminoasă.

Numai că trebuia să intervin în zonă cam o dată la 7-10 zile, alt rahat. Plus că n-o nimeream mereu drept, aşa că bucata luată cu lama se tot lăţea, încercând s-o egalez. Dacă m-apuca vreo criză de calciu în timp ce făceam asta, puteam ajunge până-n vârful capului de la tremuratul mâinii. O improvizaţie care putea să se dovedească dezastruoasă în timp, dacă nu i-aş fi pus capăt în cel mai firesc mod posibil: cu un breton, normal.

Aşa că, fetelor: purtaţi breton! Vă întinereşte la faţă – dacă nu vă îmbătrâneşte de stres înainte, desigur.

Sursa foto