Cum să taci copilul din gură

cum sa taci copilul din gura1

Sursa foto

Eram ieri pe la doctori cu copilul – nimic de panicat, doar de controlat – şi asteptam sa ne vină rândul pe un  hol aglomerat ca o grădiniţă la şedinţa cu părinţii. Vizavi de noi, o gen babă cu nepotul pe genunchi, iar kinderul freca la un telefon mobil mai cu entuziasm decât o fac eu pe Facebook.

Al meu copil patrula printre picioarele din zonă şi voia să i se explice, pentru a mia oară, cum funcţionează automatul de cafea:

– Caueaua, caueaua! cu mâinile întinse până la cer, invocând măreţia aparatului cu butoane în neştire.

– Da, oamenii îşi iau cafea de aici.

– Banii! Banii! cu degeţelul ăla acuzator spre fanta în cauză.

– Da, acolo se bagă banii pentru cafea.

– Acom! Acom! cu tropăit mărunt din picioare şi scuturări energice de braţe.

– Vrei să luăm cafea acum?

– Da! linişte fizică instantă.

– Păi, nu luăm acum, că trebuie să intrăm la doctor.

Şi tot aşa. Bine că era bărbatul interlocutorul, că eu mă plictisesc repede.

În schimb, m-a luat baba la întrebări:

– Cât are? – cu referire la copil, nu la bărbat, sper.

– Aproape un an şi şase luni. (răspuns în trei încercări, că era aproximativ surdă)

– Şi vorbeşte?! – am văzut clar cum i-au ieşit ochii din cap, sper că nu i s-a deplasat şi proteza.

– Ohoo! Da, vorbeşte o grămadă.

– Ăsta nu vorbeşte deloc, doar „mama” zice – dând cu bărbia de vrăjitoare înspre telefonistul-şef de pe genunchi. Îl cântăresc cu experienţa mea de mamă de un an şi aproape şase luni şi-mi iese c-ar avea vreo doi ani şi-un pic nepotu-său.

– Poate ar vorbi dacă i-aţi lua telefonul din mână. (Mda, rezoluţia aia cu „nu mai judeca în 2015” nu ajută deloc.)

– Păi, dacă i-l iau din mână nu-i mai tace gura!

The (very, very sad) end.

 

Sursa foto articol

Share