Mai toată viaţa mea, de când stau pe picioarele mele, am avut nişte mâini de muncitoare. Trebăluitul prin casă şi pielea absolut uscată moştenită bat manichiura regulată, drept pentru care n-am putut vreodată să ţin ojă pe unghii mai mult de două zile. La naiba, n-am putut să-mi ţin unghiile mai mult de două zile, că s-a găsit mereu ceva în care să se prindă, să se-agaţe, să pocnească, să se exfolieze, să se rupă. Mai ales la cum mă mişc eu în suavul stil mic-elefant între porţelanuri, fie că dau cu mătura, fie că-mi fac părul.
Unghii pentru scărpinat burta
Iaca, tocmai când eram gravidă, am găsit soluţia să-mi fac şi eu mâini de doamnă, cu unghii frumoase şi rezistente la şocurile vieţii mele de menajeră la domiciliu şi de neîndemânatică în general. Evident, ceva finuţ, drăguţ, pe stilul dai o grămadă de bani să-ţi iei ce ţi-ar fi plăcut să-ţi dea natura.
Aveam o fată bună care-mi făcea manichiura acasă, aşa că am început colaborarea şi pe construcţie cu gel, să-mi văd visul cu ochii şi cu ojă. Toate bune, până mă trezesc într-o zi că rămân fără şefă de şantier, că ea pleacă în Anglia, să se facă menajeră. Măi, fată, dacă-mi spuneai, te lăsam să faci curat la mine-acasă. Gratis, numai să ai grijă de mânuţele mele.
Drama cea mare era că, în aproape şapte luni de sarcină, cu unghiile crescute binişor pe sub gel, trebuia să-mi găsesc rapid o altă fetişcană pricepută şi la tăiat, şi la pilit, că în trei zile decolam în ultimul meu concediu de femeie fără copii. Doar nu era să plec în Tenerife cu asemenea mâini, care, de data asta, arătau de muncitoare-dansatoare de noapte. Groaznică perspectivă.
Aveam pe-atunci, lângă redacţie, un salonaş cu pretenţii, căruia îi mai acordam uneori privilegiul să-mi ia bretonul. Îi întreb dacă pot să-mi ia şi unghiile naturale, la schimb cu din astea, tehnice. „Cum să nu?! Imediat vă programăm la Maria!”, căreia îi tremurau atât de tare genunchii în timp ce mă lucra, de-am făcut-o să recunoască, până la urmă, că învârtea gelul cu pensula de numai câteva luni. M-am răcit toată – ceea ce nu era tocmai neplăcut în mijlocul căldurilor de sarcină – şi mi-am rugat copilul de dinăuntru să se roage împreună cu mine pentru calm şi speranţă: calm util să nu-i rup capul Mariei şi conducerii stabilimentului care m-a îmbrobodit să fac asta, speranţă utilă să n-o iau razna la gândul că n-o să mă ţină lucrarea aflată în progres.
Unghii pentru zgâriat pe faţă
Da, ştim că există charter spre Tenerife, dar am vrut noi să plătim vreo mie de euro în plus ca să zburăm şi de linie, şi cu escală. Da, e o ironie. Aşa se-ntâmplă când ai un deadline de naştere şi vrei şi un concediu în avans, că nu se ştie când te-oi mai distra. Deci nu era încă deschis la charter, cum ar veni, am luat ce-am găsit.
Sfârşită deja de disperarea că unghiile mele cele noi se deteriorează pe zi ce trece, mi-am făcut check-inul şi m-am pus în coadă, să trec pe lângă scaner. Când mi-am trântit efectele personale în tavă, una dintre unghii mi-a sărit cât colo, alături de buletin şi ceas. Concediul meu s-a stricat înainte să înceapă. În escală, am umblat înnebunită prin duty-free-uri să-mi găsesc o pilă de hârtie, să rotunjesc măcar colţul nenorocit. Aveam şi eu una; în bagajul de cală, normal. A înnebunit bărbatu-meu când am dat cinci euro pe una, dar mi-am imaginat că aşa sunt pilele în Elveţia: scumpe.
M-am pilit continuu din Zurich până pe insulă; am folosit, în concediul ăla, fiecare prilej de stat pe WC să mă pilesc cu îndârjire; m-am pilit pe plajă, m-am pilit la restaurant. Până la sfârşit, nu mai aveam unghii deloc, dar erau unghiile mele. După ce m-am întors în ţară, s-a întors şi manichiurista din Anglia (offtopic: n-a avut succes pe curăţenie) și-am rugat-o să mă aranjeze definitiv, că tot „n-are rost cu unghii mari la copil mic”. Bine că s-au poziţionat astrele în sensul ăsta la momentul respectiv, că nici n-am mai văzut-o de atunci.
Unghii pentru băgat în gât
Şi aşa a trecut un alt an jumate de mâini muncitoreşti, iar când am simţit că ăsta micu a ajuns să murdărească mai puţin decât pot ele duce, iar mi s-a sculat de unghii cu gel. Numai că era înainte de Crăciun, în apocalipsa de salon, aşa că m-am gândit să-mi caut o fetişoară pricepută, să-mi vină acasă.
Ţac-pac, o recomandare pe Facebook şi-o găsesc pe una, relativ ieftină şi supportive, liberă fix când îmi doream eu! Toate semnele indicau o relansare de bun augur pentru manichiura mea hăituită. A venit, m-a făcut, m-a încurajat şi nu prea – printre altele, mi-a povestit cum şi-a lipit cu super-glue nişte unghii rupte, că i-a venit la descărcat o căruţă cu lemne şi i-a pocnit gelul de stres – aşa-i când vrei să fii doamnă la Popeşti-Leordeni fără utilităţi.
Am reuşit să împodobesc pomul, să ţin masa de Crăciun, să fac bagaje pentru plecat la soacră şi să ajung efectiv la ea cu unghiile alea. Când am vrut să-i dau copilului schimburi din valiză, mi-a murit una la deschidere. Am înnebunit. Era pe 26 şi niciun loc liber la saloane până la anul. Am sunat-o pe tuta de la ţară a doua zi ca să m-ajute cumva; mi-a zis că-ncepe ninsoarea şi se ia lumina la ei acolo, deci nu poate pleca. (Deşi îmi închipuiam că i-ar fi mai bine la mine acasă, unde nu se lua lumina.) Că mă sună ea când poate ajunge în Bucureşti. Aha.
Noroc că fata lucrase atât de prost, încât le-am dat jos singură într-o oră, fără prea mare pilit. Odată pocnite, se cojeau ca ouăle vechi: cursiv. Mi-am zis că asta nu se va termina aşa, e inuman. Din considerente de copil, am făcut Revelionu-n doi, aşa că nu mi-a văzut nimeni unghiile, măcar atât. Când s-au întors saloanele la muncă, m-am înfiinţat şi eu la unul, ca să mai acord încă o şansă minunii tehnicii moderne cu gel şi imaginii personale.
Orgoliul are unghii false
Am plătit aproape dublu faţă de ce mi-a cerut fătuca de la ţară, dar m-am ales cu o lucrare strong. Deşi iar am nimerit la una care construia după tutorialul susţinut de colega de alături. Am o baftă de ţinut pumnii. Mi-au garantat că mi-o refac pe gratis dacă se rupe vreo unghie în decurs de-o săptămână. Au fost la limită cu „garanţia”: după vreo cinci zile, mi-am dat-o peste cap pe aia mare de la dreapta, de s-a crăpat gelul pe laterale la fel cum umblă acul cutremurometrului pe scara Richter. Şi s-a oprit.
A stat aşa, fără să cadă, fără să mai crape, încă două săptămâni, pân-am ajuns la întreţinere. În schimb, aer mi-a intrat pe sub gel la toate unghiile, că mă ungeam cu ojă colorată faţă-verso deja. Dar aveam unghii.
Am efectuat multe încălcări ale codului rutier pân-am ajuns la salon, că la telefon m-au ameninţat că-mi desfiinţează programarea dacă întârzii peste zece minute. În al 12-lea minut, după ce-am împins uşurel din bară faţă-spate două parcate să-mi fac şi eu loc între ele, m-am milogit cu fesu-n mână să nu mă părăsească în acele momente de restrişte feminină. M-a făcut fata aia ca diavolul tazmanian, zbura freza mai ceva ca la dentist. M-a umplut de praf de unghii, dar şi de încredere că, de data asta, o să fie bine. Plus c-a strâmbat din nas la faza cu aerul, chit că vina era pe capul colegei sale.
Am nişte unghii minunate. Astăzi copilul a lăsat furtunul de la aspirator trântit prin casă. Am vrut să-l pun la locul lui şi-am dat, tot cu aia mare de la dreapta, în muchia unui raft din lemn. Mi se rupe, nu mi se rupe.
No Comments