Am dat copilul la sport: bucurie sau efort?

copii gimnastica sala

Când eram mică, ai mei nu m-au lăsat să fac sport. Este o greșeală pe care n-am de gând s-o repet cu copiii mei. Astfel încât, după un an de înot, am hotărât să-l duc pe Tudor şi la orele de gimnastică de la World Class. Astăzi, despre începuturi.


Să ne-nţelegem: nu eram deloc înnebunită cu sportul când am făcut primul copil şi m-am apucat să-l cresc într-un stil cât mai activ posibil. Pentru că recunosc: pe lângă tot ce citisem despre beneficiile mişcării pentru cei mici, a tras mai greu la cântar (nevermind the pun) dezamăgirile mele pe subiect suferite în copilărie.

De exemplu, când m-am dus la maică-mea, în clasa a doua, parcă, s-o întreb dacă mă lasă, ca pe prietena mea cea mai bună, să fac handbal, a zis că eu trebuie să învăţ („carte”, that is); sau când m-a lăsat, după îndelungi rugăminţi, să fac dans sportiv (deşi eram deja la o vârstă la care dansam cu doi stângi şi ajunsesem rigidă ca o scândură, dar măcar am învăţat să fac flotări), însă n-a vrut să investească în costum pentru primul concurs, aşa că m-am lăsat.

N-are nicio importanţă că soarta a decis să am băieţi, aş fi gândit la fel şi ca mamă de fată: copiii trebuie să facă, în general, mişcare încă din primul an, iar asta ar trebui să se transforme într-un obicei şi, a la longue, în stil de viaţă; în plus, cu cât cresc, cu atât ar trebui implicaţi în activităţi sportive tot mai frecvente şi cu diverse grade de organizare.

De exemplu, ai mei fac la grădiniţă „înviorare” aproximativ zilnic şi câte o lecţie de dans pe săptămână; Tudor merge şi la înot de aproximativ un an, însă doar vinerea şi doar când se strânge un număr suficient de copii; în afară de asta, merg cu bicicletele şi aleargă în parc cam în fiecare zi.

Însă Tudor are deja cinci ani, vârstă la care poate face mult mai mult din punct de vedere fizic; plus că trece printr-o etapă de căţărat, tumbe, alergat şi lupte cu sabia (la scrimă nu l-au primit, e prea mic deocamdată) care mi-a întărit convingerea că trebuie să-l duc să facă sport într-un mediu organizat, unde să-şi consume din energie, să-şi dezvolte corect abilităţile motorii şi, totodată, să-şi şlefuiască felul de a fi – destul de ordonat şi disciplinat, de altfel. Şi unde, cine ştie, poate o să-şi găsească vocaţia.

 

Cel mai mare obstacol pentru noi: să-l ajutăm să-şi învingă
reticenţa faţă de lucruri noi

Prin urmare, de luna asta l-am înscris la clasele de Gym Kids, singura opţiune valabilă pentru noi (deocamdată) între tipurile de antrenamente pentru copii oferite de World Class România; şi asta pentru că:

1. Primesc copii de la patru ani;

2. Clasele se desfăşoară (şi) la clubul Titan, care îmi convine ca amplasament.

Dacă ai un copil şi te interesează programul World Class Kids în general, să vezi care antrenament i s-ar potrivi şi ce club v-ar fi mai aproape, găseşti programul claselor aici:

Bineînţeles, ca în cazul oricărei experienţe pe care i-o pregătim – fie că e vorba despre o călătorie, o vizită la medic, că are de mers cu mine la un eveniment sau cu taică-său la piaţă – i-am povestit lui Tudor ce şi cum din timp. N-a fost de acord, nici să n-audă: că el nu vrea să meargă la gimnastică, că n-o să facă nimic, chiar dacă îl duc acolo, că n-o s-o asculte pe doamna instructoare. Băi, dar extrem de înverşunat, ajungând până la lacrimi, pe măsură ce discuţiile erau tot mai apropiate de data evenimentului.

Mă aşteptam la asta, îmi cunosc copilul prea bine. Marea lui reticenţă vizavi de lucrurile noi din viaţa sa stă în teama că nu cunoaşte pe nimeni de seama sa implicat în situaţia respectivă. A, dac-ar mai fi mers vreo doi colegi de grădiniţă sau prieteni din parc, imediat se autoproclama lider informal al grupului şi făcea lobby pentru acţiunea în cauză până la epuizarea vocabularului.

Bineînţeles că, în fiecare confruntare de gen, eu şi/sau taică-său aveam grijă să rămânem calmi, să-i explicăm că e pentru binele lui să facă sport, măcar să încerce, să vadă cum e acolo, c-o să cunoască mulţi copii şi-o să-şi facă prieteni – că el nu vrea prieteni, are prieteniba e mereu bine să ai mulţi prieteni etc.

Pân-am ajuns, în dimineaţa plecării, să i-o servim p-aia clasică de părinte ajuns la epuizare din cauza subiectului: „Auzi, sunt unele situaţii în care părinţii ştiu mai bine decât copiii ce e de făcut şi noi ştim că sportul este bun pentru tine, aşa că o să mergem!”. Şi ne-am dus, fără urlete şi fără împotriviri, dar tot avea o stare de nemulţumire, atenuată, cât de cât, de faptul că i-am luat mai devreme de la grădiniţă ca să facem asta.

copii gimnastica world class kids

Sursa foto: Robert Kneschke | Dreamstime.com

Până la urmă, s-a împăcat cu ideea, s-a încântat la vederea a vreo trei fetiţe în sală când am ajuns (mai ales că două erau binişor mai mari şi, în mod evident, mai experimentate în domeniu), s-a mai înveselit cât s-au jucat cu mingile, cercurile şi restul accesoriilor până a venit instructoarea, dar tot a făcut, săracul, o faţă de pui golaş de vrabie căzut din cuib când am închis uşa în urma mea. Bine, asta ca asta, dar nici urletele lui Victor „veau la fatele meeeeu!” ce se auzeau până în vestiar n-au fost de lepădat.

 

I-a plăcut aşa de mult, că la-nceput nici n-am crezut!

Am stat 50 de minute ca pe ghimpi, iar faptul că Victor îşi amintea cam din cinci în cinci de „veau la Tudoi” nu mă ajuta deloc. L-aş fi luat la plimbare, să-i distrag atenţia, dar mi-era că evadează Tudor în lacrimi din studioul de aerobic şi nu mă găseşte la uşă.

Aşa că i-am arătat bicicletele din sala de cycling de alături, am fost musafiri un pic şi în studioul mare de aerobic, la antrenamentul de bag boxing – pe care, de altfel, îl făceam în fiecare marţi după-amiază şi pe care sper să-l mai fac, Doamne ajută!; când am văzut că nu e nicio panică dinspre sala lui Tudor, am urcat în vestiar pentru schimbat scutecul, am coborât iar, dar nu erau gata, ne-am mai fâţâit prin zonă şi tot aşa.

Când s-a deschis uşa, parcă s-au desfăcut porţile Raiului, printre care mă aşteptam să ţâşnească copilul meu cu o viteză mai ceva decât a razei de lumină cereşti. Dar el venea spre ieşire alene, cu sticla de apă la subraţ şi cu o poker-face care-mi dădea bătăi de cap. Când instructoarea a început să-l laude că a fost „super tare, are super mobilitate – nu ştie să facă roata şi l-am ajutat să se dea peste cap, că nu ştia să-şi bage bărbia în piept – dar a fost foarte bine pentru prima dată! Că aproape face sfoara şi şpagatul etc.”, i-a venit şi lui sângele în instalaţie şi-a explodat într-o tutuială agitată despre statul în mâini şi mersul elefantului. M-am blocat. Chiar aşa schimbare de atitudine nu-mi imaginasem.

Bine, nu ştiu dacă bucuria lui era exacerbată de entuziasmul meu catalizat de entuziasmul lui – cum ar veni, nu ştiu dacă ne încântam unul pe altul – cert este că, la ieşirea din club, l-am văzut socializând cu singurul băieţel prezent şi el la clasa de gimnastică, pe care ştia cum îl cheamă şi cu care spera să se mai întâlnească la sală. Ceea ce, pentru mine, a fost aproape o garanţie că, într-adevăr, se acomodase cu locul, iar bucuria lui era pe bune.

Acum, sper să-l şi ţină entuziasmul, să fie tot mai implicat în această activitate şi să-şi dorească să facă tot mai multe lucruri noi cu corpul său pe partea aceasta, de gimnastică. Nu am setat niciun target pentru aceste reprize sportive din viaţa lui, nu i-am pregătit peretele pentru medalii de campion; vreau doar ca mişcarea în cadru organizat să-i devină un obicei sau, măcar, un concept familiar la care să se întoarcă cât mai des de-a lungul vieţii, să nu-i fie frică de sport sau de „sală”.

Dorinţa mea cea mare a fost să-l dau la karate, dar abia de la şase ani pot face asta la World Class Kids. Şi, oricum, trebuie să fie dorinţa lui, nu a mea (desigur, tot cu tacticile de rigoare descrise mai sus, nu ne lăsăm). Între timp, vedem cum merge cu gimnastica. Şi cu plasarea lui Victor pe undeva în intervalul ăsta de timp, ca să-mi fac şi eu Bag Boxingul în paralel…

Prin urmare, dacă vrei să facem gaşcă cu copiii la gimnastică (4-10 ani), pe noi ne găseşti marţea de la 18:00 şi sâmbăta de la 10:00 la World Class Titan. Altfel, poţi alege din lista de cluburi care oferă clase pentru copii pe cel care ţi-e cel mai la îndemână. Nu trebuie să ai tu abonament ca părinte pentru asta, ci doar să achiziţionezi un abonament pentru copil. Preţurile diferă în funcţie de numărul de participări: 62 de euro pentru 8 sesiuni şi, respectiv, 110 euro pentru 36 de sesiuni. (Preţurile includ TVA.)

Zile excelente şi spor la antrenamente!

Sursa foto articol: Lightfieldstudiosprod | Dreamstime.com

Share