De ce pari trist cand esti meditativ? – versiunea mea (pentru versiunea originala, a se vedea blogul Luisei)

Pai, pe bune acum, ori meditezi, ori te hlizesti? Care-ati citit cartea/vazut filmul “Numele trandafirului”? OK, poate unii nu-si amintesc, poate unii nu au citit/vizionat. Era o faza acolo: cartile cu pasaje, subiect, content, sa zicem, umoristic, ilar, in fine, de ras, erau interzise, arse… de ce? explicatia lor era, in mare, cat imi mai amintesc acum: ca rasul, cu strambaturile si grimasele lui, te apropie de partea intunecata. Adica, e un fel de “Luke, I’m your father!” cand razi, ca-ti descoperi legaturi “familiale” (dar si familiare ar merge foarte bine aici) cu nici-cu-gandul-n-ai-gandit ce avanposturi ale bataliei dintre bine si rau. Asa ca trebuie sa fii grav, serios, mereu egal cu tine, iar rasul e o deraiere de la aceasta linearitate care iti conserva – mai degraba decat iti salveaza – sufletul. Or, eu cu asta nu sunt de acord si pace. Nu stiu cum s-o simti sufletul altora in cascadele rasului, da’ al meu se simte al naibii de bine. Ups! Am zis al naibii? Era doar o expresie, no strings attached de ce-am scris mai sus (chiar din contra).
Hai sa radem, oameni buni, pana ne pierdem uzul ratiunii, sau poate, chiar ni-l ascutim, de dam din ras in plans (ca stim noi de ce). Ce e cu atata “meditatie”, atata tristete? Eu cel putin, sunt destul “meditativa” cand merg cu metroul si ma oglindesc in oamenii tristi din fata mea, cand stau la semafor si numar tevile de esapament gazoase, cand ma inghesui la coada la hypermarket ca sa-mi umplu frigiderul… de ce sa refuz ocaziile de ras care mi se ofera, daca tot nu sunt in stare sa le provoc, sau, macar, sa le caut din proprie initiativa. Asa ca am zis: rad pana nu mai pot cand prind rasul de coada. Las’, ca am eu timp de meditatii! Are viata grija sa-mi bage pe gat si ocazii din astea.

PS-ul meu la PS-ul Luisei: Zboara o vorba prin poporul asta al nostru care se crede atat de poet si intelept, cu multi batrani, (probabil, s-a conformat zicalei: cine n-are batrani, sa-si cumpere, si atunci si-a facut calculele si-a vazut ca, la cate datorii are, mai bine face productie proprie) – cum ziceam, zboara vorba: tacerea e de aur. Nu, merci, prefer argintul (nu stiu carei calitati mai corespunde si asta in intelepciunea populara… macar sa stiu cu ce ma laud), drept urmare n-am sa tac si sa ma simt multumita ca “sunt – pur si simplu”. Asta ar insemna sa ma dau batuta, sa “fiu” oricand, oricum. Iar mie, doar sa “fiu” mi se pare atat de banal, atat de plictisitor, incat prefer sa rad, sa ma zbat, sa urlu, sa ma enervez si alte treburi care rup ordinea lui sa “fiu”. Laugh away, people!

Share