Menu
POVEŞTI

Despartiri

De ani de zile ma tot despart de oameni. Nu neaparat iubiti. Si de ei (aici chiar nu se pune problema cine a dat papucii cui, e vorba doar de ruptura in sine). Dar si de parinti, prieteni, vecini, cunostinte, colegi. Sexul persoanei chiar nu conteaza in discutia asta. Care-i ideea? Ca, pe masura ce timpul trece si capeti experienta in despartit, iti vine tot mai usor. Cel putin, asa mi se intampla mie. La inceput aveam senzatia aia de „lucrurile n-or sa mai fie la fel”. Si acum mi se mai intampla chestia asta, dupa atatia ani de practica in despartit, dar n-o mai simt ca o senzatie, o gandesc, doar, ca pe o idee. Ca si cum is the right thing to do dupa o despartire. E ca si cum as comemora acea persoana, care a „raposat” din categoria apropiatilor mei. Unora le vin ideile peste noapte, peste somn; altora – acolo unde si regele merge singur; mie – in metrou. Si uite cum tot asa mergeam eu azi cu metroul si mi-am adus aminte ca m-am despartit de curand de o persoana destul de draga mie. M-am gandit. A fost o insiruire de idei pe tema asta, nu de sentimente. Si atunci mi-am dat seama cum mai sta treaba cu „lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel” la borna 25 pe care am depasit-o de cateva luni. Exact ce spuneam mai sus: n-am simtit mahnire, tristete, regret ca s-a produs ruptura, ci am gandit aceasta situatie, in care drumul meu si al acelei persoane s-au separat. Nu ca ea (pentru ca este o ea, ca sa nu se mai gandeasca nimeni la vreun iubit) n-ar fi fost aproape de inima mea. Ci ca lucrurile au urmat acelasi parcurs de despartire pe care l-am invatat – empiric, nu din carti – peste ani: una din noi a plecat (de data asta a fost celalalt, nu eu), una a ramas. Bine, din partea cealalta a lunetei, se vede, poate, invers: eu am plecat, ea a ramas. Si dupa ce am gandit despartirea, azi, in metrou, cum ziceam, au inceput sa se deruleze alte ganduri, pe care ideea de despartire le taraste dupa sine: ea nu va mai fi niciodata acolo, in acelasi loc cu mine, nu vom mai face lucruri impreuna, n-o sa-i mai impartasesc alte despartiri. Acum, ea este despartirea mea, pe care s-o impartasesc altuia. Pana ma voi desparti si de acesta/aceasta. Oare, pana la urma, imi duc viata intr-un sir de despartiri? Daca intr-o zi o sa ma despart de mine insami?

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

2 Comments

  • nuka
    30 noiembrie 2006 at 11:22 am

    da, intr-o zi o sa ne despartim de „noi insine” – de ceea ce numim acum „eu”: personalitate, corp, emotii, ganduri… e ca si cum tot ce suntem acum e „imprumutat”, de folosit – cat mai bine, daca se poate. nu stiu ce este acel „eu” adevarat, am citit doar despre el. dar simt… stii cum? „eu” de la gradinita e acelasi – identic! – cu „eu” de acum. pentru acel „eu” nici o experienta nu conteaza. este cel care ma face sa ma recunosc in fiecare dimineata cand ma trezesc.

    mi-a placut textul tau…

    Reply
  • ronktonk
    2 decembrie 2006 at 1:24 am

    In blogul asta esti tare sentimentala, desi nu pari (in celelalte entry-uri, cel putin). Si e cam bizar ce spui tu acolo: tii la ea, dar nu resimti catusi de putin desparirea la nivel sufletesc. Poate asta te va duce inevitabil la despartirea de sine de care aminteai pe final. Nu crezi?

    Reply

Leave a Reply