De ani de zile ma tot despart de oameni. Nu neaparat iubiti. Si de ei (aici chiar nu se pune problema cine a dat papucii cui, e vorba doar de ruptura in sine). Dar si de parinti, prieteni, vecini, cunostinte, colegi. Sexul persoanei chiar nu conteaza in discutia asta. Care-i ideea? Ca, pe masura ce timpul trece si capeti experienta in despartit, iti vine tot mai usor. Cel putin, asa mi se intampla mie. La inceput aveam senzatia aia de „lucrurile n-or sa mai fie la fel”. Si acum mi se mai intampla chestia asta, dupa atatia ani de practica in despartit, dar n-o mai simt ca o senzatie, o gandesc, doar, ca pe o idee. Ca si cum is the right thing to do dupa o despartire. E ca si cum as comemora acea persoana, care a „raposat” din categoria apropiatilor mei. Unora le vin ideile peste noapte, peste somn; altora – acolo unde si regele merge singur; mie – in metrou. Si uite cum tot asa mergeam eu azi cu metroul si mi-am adus aminte ca m-am despartit de curand de o persoana destul de draga mie. M-am gandit. A fost o insiruire de idei pe tema asta, nu de sentimente. Si atunci mi-am dat seama cum mai sta treaba cu „lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel” la borna 25 pe care am depasit-o de cateva luni. Exact ce spuneam mai sus: n-am simtit mahnire, tristete, regret ca s-a produs ruptura, ci am gandit aceasta situatie, in care drumul meu si al acelei persoane s-au separat. Nu ca ea (pentru ca este o ea, ca sa nu se mai gandeasca nimeni la vreun iubit) n-ar fi fost aproape de inima mea. Ci ca lucrurile au urmat acelasi parcurs de despartire pe care l-am invatat – empiric, nu din carti – peste ani: una din noi a plecat (de data asta a fost celalalt, nu eu), una a ramas. Bine, din partea cealalta a lunetei, se vede, poate, invers: eu am plecat, ea a ramas. Si dupa ce am gandit despartirea, azi, in metrou, cum ziceam, au inceput sa se deruleze alte ganduri, pe care ideea de despartire le taraste dupa sine: ea nu va mai fi niciodata acolo, in acelasi loc cu mine, nu vom mai face lucruri impreuna, n-o sa-i mai impartasesc alte despartiri. Acum, ea este despartirea mea, pe care s-o impartasesc altuia. Pana ma voi desparti si de acesta/aceasta. Oare, pana la urma, imi duc viata intr-un sir de despartiri? Daca intr-o zi o sa ma despart de mine insami?
2 Comments
nuka
30 noiembrie 2006 at 11:22 amda, intr-o zi o sa ne despartim de „noi insine” – de ceea ce numim acum „eu”: personalitate, corp, emotii, ganduri… e ca si cum tot ce suntem acum e „imprumutat”, de folosit – cat mai bine, daca se poate. nu stiu ce este acel „eu” adevarat, am citit doar despre el. dar simt… stii cum? „eu” de la gradinita e acelasi – identic! – cu „eu” de acum. pentru acel „eu” nici o experienta nu conteaza. este cel care ma face sa ma recunosc in fiecare dimineata cand ma trezesc.
mi-a placut textul tau…
ronktonk
2 decembrie 2006 at 1:24 amIn blogul asta esti tare sentimentala, desi nu pari (in celelalte entry-uri, cel putin). Si e cam bizar ce spui tu acolo: tii la ea, dar nu resimti catusi de putin desparirea la nivel sufletesc. Poate asta te va duce inevitabil la despartirea de sine de care aminteai pe final. Nu crezi?