Menu
POVEŞTI

Despre cum un îndemn motivațional m-a dărâmat emoțional

femeie depresie profesie

De ceva timp, mă învârt într-o realitate profesională al cărei sens îmi scapă. Și simt cum mi se scurg ultimele puteri încercând s-o țin sub control în capul meu. Pentru că realitatea este fix cum o percepi tu, nicidecum așa cum crezi că ți-o fac alții.


Acum câteva zile, fosta profesoară de română din liceu m-a rugat să fac un scurt video în care să mă adresez ”motivațional” elevilor săi din clasele de gimnaziu.
”Ceva în stilul tău, pentru copii cam dezorientați, dar inteligenți. Să le spui cât de bine este să fie studioși, să aibă nădejde… Știi tu! Să le arăți că e bine să aibă flexibilitate, să ai mai multe calificări. Ceva de bine”, mi-a dat doamna profesoară ”brief-ul”.

Am fost încâtată de idee, am acceptat fără să stau pe gânduri. Ba, chiar am întrebat cum să fie videoul, pe înalt sau pe lat, în funcție de ce și cum dorește să facă cu el din punct de vedere tehnic, ce vârste au copiii, ca să-mi potrivesc discursul vibrației lor.

M-am apucat ieri de asta. Mi-am retușat machiajul, am tras o rochie frumoasă peste colanții amărâți de casă – ca la televiziune, oricum conta doar partea de sus –, am aranjat set-up­-ul ca să mă văd frumos și luminos, pe un fundal neutru, și-am dat drumul la Rec și la discurs.

M-am prezentat, am vorbit un pic despre mine, despre locul special pe care doamna profesoară îl poartă în sufletul meu pentru rolul deosebit în devenirea mea ca profesionist – ca să nu se întrebe copiii cine mai e și asta și în ce calitate ne vorbește nouă?! – și-am trecut la partea de motivare.

M-am blocat la un cuvânt. Tăcere. Prea multă tăcere. Mă uitam eu la mine în telefon și nu găseam cum să reînnod firul vorbirii. Am zis că nu m-apuc să editez videoul, să tai bâlbele și tăcerile, că, poate, își pierde din autenticitate în fața copiilor care, oricum, le au cu tehnologia mai mult decât generația mea.

Așa că am luat-o de la capăt. De trei ori. Ultima dată chiar prinsesem aripi în argumentația pro flexibilitate și diversitate în manifestările profesionale, când mi-am dat seama că ceea ce mă tot străduiam să fac este de o ipocrizie absolută: cu ce drept să motivez niște copii aflați în perioada primelor tatonări de vocație eu, care sunt praf din punct de vedere profesional?

 

Impostura mi-a închis gura

Am închis telefonul, mi-am scos rochia frumoasă și i-am scris doamnei profesoare, ca să-i explic și să-mi cer scuze că am încurcat-o: ”Doamna profesoară, tot încerc să fac acest video, dar nu iese deloc. Nu sunt autentică. Nu îi pot motiva atât timp cât eu sunt demotivată, ar fi o ipocrizie din partea mea. Eu sunt în șomaj tehnic, nu se mișcă niciun contract, cum să le vorbesc eu despre succes? (Mai bine să le vorbească Viviana – fosta mea colegă de clasă care a ajuns la Stanford și e acum neuroscientist, cu pagină de Wikipedia – completam eu în gând.) Mai degrabă, ei ar trebui să îmi vorbească mie, poate îmi mai vin niște idei de proiecte. Îmi pare atât de rău…”

depresie impostura profesieSursa foto: Evgeniy Shkolenko | Dreamstime.com

Doamna profesoară m-a înțeles și m-a încurajat, așa cum făcea și pe vremuri, când nu vedeam nicio cale ca să-mi urmez pasiunea pentru scris și s-o transform într-o meserie. (Bine, nu mi-a zis nimeni că n-avea să fie o meserie bănoasă, chiar de aveam să ajung la ea. Și n-a fost, deloc. Deși cred că, mai degrabă, n-am mișcat eu condeiul în direcțiile potrivite.)

”Mă pui la ambiție să caut ceva între filmele tale deja postate. Am să găsesc ceva semnificativ pentru ce mă interesează pe mine. Și nu fi deznădăjduită”, m-a alinat dumneaei. Eram extrem de răscolită de situație, dar măcar mi-am luat de pe suflet grija că am încurcat femeia.

Am pierdut, apoi, aproape o oră pe calculator, împrăștiată în diverse direcții și search-uri, în loc să fac ceva constructiv. Asta e starea mea de multă vreme încoace: nu știu și nici nu mă străduiesc să aflu, de frică de prea greu, de unde să apuc construcția, oricare ar fi aceea, de una singură. Nu am inspirație să dau tonul, ci aștept comanda. O politică extrem de proastă în freelancing-ul în mass-media & creare de conținut în România, și nu doar pe timp de pandemie.

Pandemia doar a redus la o tăcere deplină ce era de mult amorțit pentru mine. Da, chiar așa. Eu, cea multilateral dezvoltată, jurnalist, blogger, creator de conținut, influencer, endorser și copywriter, fotograf și editor foto & video (mă rog, basic, atât cât îi trebuie unui jurnalist, blogger, influencer, endorser etc. etc.), instructor de aerobic, eu sunt praf profesional de ceva vreme.

Nu că acum aștept șomajul tehnic de la stat, ci că, de ani de zile, mă chinui să ies la lumină cu firma asta pe care am fost nevoită să mi-o fac și la care am fost nevoită să-mi bag ”cartea de muncă” atunci când am primit un șut în fund de la ultimul angajator, care nu mai avea chef să-mi plătească taxele pentru marele meu salariu de 1900 de lei. Acum mi le plătesc eu, pentru un salariu aproape minim pe economie, și văd cum e. Foarte dureros.

framantari succes profesional Sursa foto: Faithiecannoise | Dreamstime.com

OK, o să ziceți, dar există și alte beneficii când ai o firmă, te poți folosi de bani și sub alte forme decât salariu. De acord. Dar, cu toate astea, tot nu pot spune că sunt cine știe ce antreprenor, darămite unul de succes. Mai știi, poate nu sunt nici un angajat de succes, iar până acum nu mi-am dat seama de asta pentru că leafa îmi venea by default lună de lună, fără să trebuiască să alerg eu după contracte, să creez proiecte, să plătesc impozite, ci doar să execut, cu cât mai mare creativitate, un plan hotărât de alții.

De ani de zile mă simt ca o impostoare în ceea ce declar că sunt; da, am niște cunoștințe și niște diplome în ramurile de activitate enumerate mai sus, dar nu excelez în niciuna. Ca tot elevul român eminent, știu să fac de toate și nimic la superlativ. Și, se pare, mulțumesc lui Dumnezeu, mi s-au acordat la naștere suficiente momente de creativitate astfel încât poată acoperi aceste lipsuri din parcursul meu profesional.

Pentru că am ajuns o jurnalistă fără jurnal, un blogger cu niște cifre neatractive pe blog și social media, care merge înainte ca soldatul rus în ceea ce crede că știe să facă, cu pretenția că i se cuvine succesul doar pentru că are un discurs ușor mai elevat și relevant decât restul, dar cu minime investiții de timp, efort și bani în marketingul care dictează (din păcate, zic eu, dat fiind că nu mă pricep la el) ultimul cuvânt în împărțirea succesului pe orice ramură de activitate în vremurile noastre. Iar fără investiții consistente și constante nu poți moderniza cu adevărat nicio infrastructură, doar polei și petici.

Lipsa de educație economică, lipsa de determinare și dorință în antreprenoriat, comoditatea, teama și mereu prezentul gând sabotor că nu sunt suficient de bună în a mă înhăma la construcția de proiecte de amploare proprii sau propuneri de proiecte și colaborări cu alții, în condițiile de precaritate financiară în care m-am aflat mereu ca angajat și angajator, toate astea mi-au aruncat în calea profesională doar firimituri de business.

Iar cu firimituri nu poți pune cap la cap o pâine, oricât te-ai strădui. Cu greu câțiva dumicați, ca să te saturi pe moment. (Aș putea adăuga aici ce bine că sunt intolerantă la gluten și nu mănânc pâine, ha, ha, dar deja nu mai e amuzant.)

 

Ieri, sportul nu m-a băgat în priză, ci în criză

M-am smuls din haosul acestor gânduri pentru o oră de sport, dar și aici am făcut lucrurile cu jumătate de normă, pentru că, odată cu suspendarea activității de instructor de aerobic și izolarea la domiciliu, capacitățile mele fizice au scăzut direct proporțional cu înmulțirea scuzelor la fiecare antrenament.

A, apropo: nu am fost suficient de bună nici pentru a fi luată în considerare în proiectul de clase online organizat de instituția cu care colaborez pe partea de aerobic, World Class România. A fost și asta o lovitură care s-a atenuat greu, deși am încercat să mă consolez intens cu gândul suntem mulți instructori interesați și clase puține disponibile, că fac parte din cea mai recentă tură de instructori intrați în companie, deci nu mă pot compara, ca experiență, cu 90% dintre colegii mei și tot așa. Dar tot a durut.

Revenind la aseară: din păcate, nici de endorfinele alinătoare post-mișcare nu m-am putut bucura, așa de dezamăgită am rămas de prestația mea, încât, atunci când m-a întrebat bărbatu-meu cum mi-a fost clasa, am izbucnit în hohote și bolborosit argumente pentru care aș vrea să mor, de s-au speriat copiii din camera cealaltă.

Înmuiată toată, de nu se mai cunoștea ce era lacrimă sau transpirație, plângeam într-un colț de dormitor, dar aveam grijă, totuși, să nu ating ceva cu împuțiciunea ființei mele proaspăt antrenate. ”Nimeni nu vrea să lucreze cu mine! Nu fac nimic ca lumea, nu-mi iese nimic!”, urlam eu pe lângă șifonier, dar nu prea aproape, ca apoi să nu disper tot eu că trebuie să-l curăț de propriile-mi secreții.

Iar bărbatu-meu încerca să mă împace: ”Hai, liniștește-te, că mai sunt și zile din astea, ai să vezi că mâine o să-ți intre banii de la șomajul tehnic, o să te sune lumea…” – ”Dar nu e vorba doar despre asta! Nu vezi că, de azi de zile, nu mi se mai leagă nimic?!”

femeie nervoasa succes profesional

Obiectiv vorbind, chiar că așa este de vreun an jumate ani încoace: nu mare lucru s-a legat în comparație multitudinea de discuții pe care le-am avut pe diverse proiecte. OK, de când cu firma, m-am obișnuit cu o oarecare ciclicitate a activității în domeniile în care activez: la începutul anului nu prea sunt bugete pentru blogging și endorsing, vara nu prea se leagă mare lucru pe partea de cereri de content writing, iar sfârșitul anului poate fi ori surprinzător de fructuos, cu clienți disperați să cheltuiască și ultimii bănuți din buget, ori deșertic de-a dreptul, că toate fondurile fuseseră deja distribuiți pe proiecte încă din toamnă. Când eu nu știu ce făceam, dar sigur nu eram în discuții cu ei.

Dar asta zic: de vreun an jumate încoace, dacă n-am avut la discuții telefonice, întâlniri (chiar și o probă de talk-show și prompter, cu un feedback foarte bun), planuri cu atâția posibili clienți, fără să se materializeze nimic, de-mi vine să cred că am ”cununiile legate” pe parte profesională, ce să mai zic și eu?…

Chiar săptămâna trecută primii vreo patru propuneri de colaborări. Mă bucuram că ies din șomaj tehnic înainte de vreme și pot să profit de perioada asta, când încă nu s-au deschis sălile, ca să bat palma cu toată lumea, să trag tare și să pun ceva deoparte pentru vară. Sau, măcar, să-mi plătesc salariul pe martie, că n-am avut de unde la vremea respectivă.

Niciun semn de atunci, din nicio parte; sunt în așteptare. Am mai întrebat una, alta, după câteva zile, dar cică să mai aștept un pic. Și groază mi-e că se repetă o stare de lucruri din iarnă când, la fel, mă căuta toată lumea, dar n-a lucrat nimeni cu mine, până la urmă. În mare parte, pentru că proiectele respective nu s-au mai produs sau clientul nu a mai avut bani să externalizeze proiectul și l-a făcut pe cont propriu, in house.

Însă faptul că n-au avut nimic personal cu mine, ci doar cu finanțele lor, nu mă încălzește cu nimic. După care a venit începutul de an și starea de expectativă vizavi de bugete. După care a venit pandemia. După care, în mod firesc, depresia mea, despre care vorbim aici.

 

Ce pot să fac să nu mă mai complac?

Tudor m-a întrebat de ce am plâns, i-am răspuns că ”probleme de oameni mari”. Am luat cina în tăcere, dar cu sufletul mult mai ușurat după criza din dormitor, rumegând ideea de a mă pune la calculator, după ce se culcă copiii, ca să scriu acest text. Am reușit doar să-mi pun un film și un castron cu semințe în poală, iar soțul binevoitor mi-a pus o bere.

M-am gândit că poate chiar semăn cu cocalarii care freacă menta și telefonul la scară, în timp ce scuipă o sămânță și așteaptă să le pice o combinație. M-am gândit că sunt prea bătrână să mai trăiesc așa, din contract în contract, și că, poate, ar trebui să mă întorc la un birou, măcar să nu-mi mai plătesc eu taxele pe salariu.

M-am gândit și la investit bani în social media, ca să-mi cresc comunitățile pe Facebook, Instagram și blog, dar mi-e teamă că n-o să-i investesc cu cap și cu folos și că n-o să se aleagă mare lucru pe termen lung. Mă rog, bani pe care, oricum, nici nu-i am în momentul de față.

Bărbatu-meu s-a gândit să-mi fac o afacere de nutriție și sport pentru gravide, pe fonduri europene, dar i-am spus că mi-e frică de antreprenoriat de asemenea anvergură. De fapt, sunt convinsă că nu sunt suficient de bună ca să-mi reușească asta.

M-am gândit să mă apuc de marketing, dar, în afară de faptul că nu știu de unde să-l apuc, am așa, niște prejudecăți despre el, cum că nu ne-am potrivi. Din nou, gândesc limitat, dar tot ce vreau e să scriu; se pare, însă, că scrisul per se nu mai are căutare dacă nu vine la pachet cu o mulțime de alte skill-uri. Și, oricum, acum e la modă video-ul, nu știu de ce mă mai stresez…

Oarecum amorțită emoțional de cele două episoade de serial vizionate și alinată de un stretching mai lung, m-am băgat în pat încă o dată după miezul nopții, un comportament prostesc care-mi scade productivitatea zi după zi, văzând cu ochii. Și, cu toate astea, disciplina mea nu mai e suficient de puternică încât să mă trimită la culcare când trebuie.

Și, cu ultimele forțe, verificându-mi pentru a mia oară în 24 de ore notificările de pe rețelele de socializare, am avut acest schimb de comentarii la o fotografie postată pe pagina mea oficială de Facebook, Idrilog: 

poveste articol blog Idrilog

Așa că m-am gândit că, poate, nu sunt chiar zero barat. O să mă străduiesc să țin minte asta, face bine la psihic. Și la fizic, că, poate, n-o să mai mănânc atât de mult…

Sursa foto articol: Altaoosthuizen | Dreamstime.com

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

7 Comments

  • Alice
    20 mai 2020 at 8:40 pm

    Am rezonat tare cu articolul asta, sper ca intr-o zi sa gasesc si eu sens in toate deciziile pe care le-am luat in “cariera” mea si sa spun “aici trebuia sa ajung!” Pana in acel moment merg orbecăind inainte si ma ciocnesc in intuneric de toate dubiile de sine posibile.

    Reply
    • Idriceanu
      20 mai 2020 at 10:10 pm

      Măi, să știi că eu mi-am spus de câteva ori ”aici trebuia să ajung!” – când am primit primul job la o revistă de femei, când am intrat în ProTV, când am devenit instructor la world class etc., adică mi-am îndeplinit niște obiective. Dar mereu mi-am dorit mai mult după. De poziția la world class n-am apucat să mă bucur decât vreo 4 luni, că a venit pandemia și a închis sălile. Și asta e o mare frustrare pentru mine acum. Deci nu știu dacă voi spune vreodată DEFINITIV ”aici trebuia să ajung!” și gata, îmi văd de relaxare și chill :))))

      Reply
  • Mihaela
    21 mai 2020 at 4:57 pm

    Bună, Georgiana! Și eu sunt în acest punct în cariera mea. Pe alt drum am ajuns tot în punctul ăsta. Am blog dar nu mă consider blogger (deși îmi place mult să scriu, îmi lipsește disciplina), am firmă dar nu sunt prea mare freelancer, nu am curaj să încep un proiect măreț de una singură (nici măcar nu cred că pot face ceva singură, lucrez mult mai bine în echipă), aștept să-mi iasă în cale vreun angajator sau cineva care să vrea să facem un proiect împreuna.
    Anyway, am observat că alunec foarte ușor pe panta blame-shame-guilt și asta nu e bine deloc. Orice s-ar întâmpla în viața mea, cred că contează mult felul în care privesc situațiile, gândurile pe care le am și cât de optimistă sunt (cam greu în perioada asta, dar nu renunț no matter what).
    Fruntea sus, Georgiana, toată lumea cade în butoiul ăsta cu smoală însă tu clar vei ieși zâmbitoare și pe muzică de body combat.
    XOXO

    Reply
    • Idriceanu
      21 mai 2020 at 5:02 pm

      Awwww, ce frumos ai încheiat tu acest mesaj!! M-am înmuiat de tot la faza cu muzica de BodyCombat! Mulțumesc frumos pentru încurajare! Mult spor și succes și ție în ceea ce vei alege să faci sau va alege viața pentru tine. Pupici!

      Reply
  • […] ori pe zi contul de firmă și tot mă bosumflam. (Până să o dau de-a dreptul în crize, vezi aici […]

    Reply
  • Maria Cernat
    23 mai 2020 at 2:17 pm

    Câtă vreme ne agațăm de ideea ca doar noi singure putem o sa trăim la infinit doar dezamăgiri. Wake up, sistemul și jocul e făcut ca sa nu câștigi, nu ai cum să câștigi câtă vreme sistemul capitalist actual e făcut în așa fel încât doar o minusculă minoritate sa câștige. Ce păcat că suntem atât de spălați pe creier de propagandă încât să nu realizăm ca nu, nu e o fază a mea, e o fază a sistemului actual.

    Reply
    • Idriceanu
      23 mai 2020 at 10:42 pm

      Păi, stai așa: și ce facem? Ne punem palma pe fund și ne resemnăm în fața ”sistemului” sau a ce zici tu? Nu știu cum să spun, dar eu mă simt ”spălată pe creier” doar de pasiunile mele, din care încerc să trăiesc. Aș considera că sunt, într-adevăr, spălată pe creier să stau la un birou 8-10 ore pe zi, acrindu-mă în a face ceea ce nu-mi place, doar pentru că trebuie să-mi plătesc facturile, în virtutea sistemului capitalist, așa cum zici tu.

      Reply

Leave a Reply