Nu țin minte exact ce feeling am avut fix în momentul când maică-mea a intrat pe ușă cu soră-mea, venind de la maternitate (poate nici măcar nu eram acasă), însă mi-e foarte clară emoția dominantă din primii ani de viață alături de ființa cu șapte ani jumate mai mică, prin urmare absolut enervantă: disperarea. Nu știu dacă era vorba de gelozie, că mă crescuse bunica, în alt oraș, de la câteva luni de viață până cu vreo doi ani înainte, așa că înclin să cred că nu. Disperarea că iar nu mi se acordă toată atenția, că sunt obligată să-mi trăiesc copilăria în echipă, că trebuia s-o iau cu mine peste tot în primii ani şi să am grijă de ea, pentru că „mama are treabă”, despre asta era vorba.
Şapte ani jumate înseamnă diferenţa între două lumi în copilărie, iar eu trebuia să-mi calc pe inimă, ocupaţii, program, interese şi să ignor această diferenţă în fiecare zi, la cerinţele capilor familiei. Aşa că mă răzbunam pe soră-mea în cele mai diverse moduri, după cum se derulau ostilităţile:
- am folosit-o intens drept parteneră în prosteala mea de-acasă cu dansul sportiv. Luam cursuri de gen la Palatul Copiilor, însă trebuia să exersez în timpul liber, nu?
- de câte ori primeam „ceva bun” (nu înţeleg de ce în cantităţi egale, că doar eu eram mai avansată cu şapte ani şi mult mai multe kile), haleam repede doar ca să fur şi de la ea.
- o strigam „Oana-lighioana, Nicoleta-bicicleta” indiferent de context, loc, timp, spectatori, stare de spirit, treabă care cred că-i ridică şi acum fiori pe şira aia a scheletică a spinării de care dispune.
- am altoit-o adesea.
Evident, eu ieşeam mereu vinovată. Din păcate, nu s-a preocupat nimeni să regleze asta.
În general, nu m-am înţeles cu soră-mea până în studenţie. A ei. Când eu mă apropiam deja de 30 de ani şi mă mobilasem destul de complet la mansardă. Nu avem nici acum relaţia pe care-o văd la fraţi crescuţi de aceleaşi persoane de îngrijire, chiar şi-n cazurile similare cu al nostru, cu diferenţă mare de ani. Dar acum mă doare dacă păteşte ceva – atunci ştiam că o doare pe maică-mea, aşa că nu mă preocupa subiectul prea tare; acum îi cer ajutorul la nevoie – atunci o vedeam mică şi neputincioasă; acum mă bucur enorm s-o am lângă mine la evenimentele importante, la sărbători, la ieşirile în parc cu copiii – atunci mi se părea că mă îngreunează ca pe motocicletă ataşul. E soră-mea, dar, paradoxal, abia acum o descopăr; îmi dau seama că pân-acum am luat-o de-a gata, în virtutea relaţiei de rudenie şi i-am dat puţine şanse s-o accept ca om. E nedrept şi e trist.
Frate cu frate se-nţelege în toate?
De vreo trei zile încoace, Buflea merge în picioare bine de tot. Se deplasează masiv şi crăcănat, în stilul zombie, cu braţele întinse a echilibru, de pe-un picior pe altul. Duce pe faţă bucuria efervescentă a reuşitei sale motorii şi-şi alege distanţe cât mai lungi pentru practicat noul skill. Evident că suntem cu toţii teribil de încântaţi de situaţie şi amuzaţi de grimasele care se perindă pe faţa rotundă a copilului pe măsură ce întâlneşte obstacole, suprafeţe şi situaţii noi care-i pun deplasarea bipedă la încercare.
Dar extazul cel mai mare asupra lui Tudor s-a pogorât şi cu totul s-a cutremurat când a observat mişcarea: „Uite, Victor merge singur!!!”; zici că ştia ce-s alea moaşte şi-a ajuns la rând la pupat. Cu mersul biped, Buflea a primit o mie de puncte în frăţie şi-a trecut la alt nivel de băgare în seamă. Parcă ăsta mare a început să-l vadă cu alţi ochi, parcă-i recunoaşte mai mult din calitatea de fiinţă umană, că sigur ca partener de joacă Victor tocmai a devenit mai ofertant.
Mereu l-am încurajat pe Tudor să-l bage în seamă pe frate-său, să-l implice în activităţile lui, să-i arate lucruri, să împartă cu el, să-şi manifeste sentimentele faţă de el. Şi mereu am avut în minte teama ca Tudor să nu ajungă la acelaşi sentiment de disperare de „frate mai mare care trebuie să aibă grijă de ăla micu’”, aşa cum am păţit eu cu soră-mea. Normal că-mi convine că se iau unul cu altul la joacă şi pot să-mi mai fac din treburi. Normal că spun adesea: „Tudor, ai grijă să nu cadă/ să nu spargă/ să nu se lovească/ să nu bage-n gură etc.”, iar el îşi ia îndatorirea foarte în serios.
Dar cred că ei ştiu cel mai bine să-şi construiască relaţia dintre ei şi trebuie să le dăm libertatea s-o facă, să le vorbim despre asta, să-i încurajăm şi susţinem în această construcţie care ar trebui să fie mai durabilă decât legătura cu mama sau cu tata. Bucuria lui Tudor de câte ori îl vede pe frate-său copăcel în urma lui e cel mai bun argument pentru asta. Fraţii trebuie încurajaţi să se descopere unul pe altul, să-şi laude reciproc plusurile şi să-şi regleze „bubele”.
Azi e ziua soră-mii, face vârsta la care eu abia începeam să o descopăr. La mulţi ani, tu, „lighioană”! Îmi pare rău că nu mai ţin minte când ai mers pentru prima dată. Dar sper să adunăm o mulţime de amintiri de prime dăţi plăcute de-acum înainte.
No Comments