Despre moarte vrei să ştii ce-am vorbit cu ai mei copii?

Mi-era dor să fac o „analiză pe text”, iar momentul când Victor l-a ameninţat pe taică-său cu moartea mi-a oferit acest prilej.

„O să te omor! O să te tai cu sabia şi o să te fac cârnaţi!”, i-a strigat Victor lui taică-său într-un acces de nervi din ăla cu răguşeală-n gât. Normal că nouă ni s-a părut hazoasă rău ameninţarea, mai ales referinţa culinară; mai ales că eram la un grătar. Mă rog, copilul l-am împăcat repede, n-a fost cine ştie ce criză, dar mie mi-a rămas gândul la felul interesant în care el, la nici trei ani, a formulat această ameninţare şi-a pus-o în context.

Aşa că am început să citesc din nou despre felurile în care cei mici percep moartea, cum se raportează la ea şi cum ar trebui să le înlesnim noi, adulţii, cunoştinţa cu acest concept şi eveniment fundamental din existenţa speciei umane.

Şi Tudor avea în jur de trei ani când a început să întrebe despre moarte. Noroc că aveam proaspătă lectura cărţii „Când apare copilul” (Editura Trei, 2011) – o culegere de sfaturi ale celebrei pediatre şi psihanaliste franceze Françoise Dolto – şi i-am putut răspunde satisfăcător (la acel moment); practic, cartea nu e scrisă de specialistă în sine, ci este o compilaţie de răspunsuri ale sale la întrebările primite de la ascultători pe vremea când făcea o emisiune la un post de radio francez despre ceea ce noi azi numim parenting.

Un truism foarte folositor: când termin de trăit abia atunci mor!

Pe parcursul ediţiilor emisiunii lui Dolto au fost primite şi întrebări despre conceptul de moarte şi apariţia lui, sub diverse forme, în universul copiilor: moartea unei rude, moartea unui frate, boala incurabilă şi propria moarte (a copilului), moartea unui animal de companie etc. – întrebări la care psihanalista a răspuns în moduri specifice, adaptate cazului expus de un ascultător sau altul.

Însă, la modul general, pentru a împăca primele întrebări ale copilului despre moarte – la modul general, fără a fi legate de o situaţie anume – cu un răspuns potrivit capacităţii sale de rumegare la acea vârstă (în general, primele întrebări pe subiect apar în jurul vârstei de trei ani), Dolto a spus aşa:

„Cred că întotdeauna i se poate răspunde unui copil în felul următor: «Vom muri când vom termina de trăit». E ciudat să spui aşa, dar e adevărat. Nu vă puteţi imagina cât de liniştitoare sunt pentru un copil aceste cuvinte.”

Într-adevăr, Tudor a fost mulţumit, pe moment, cu acest răspuns. La acea vârstă, „moartea” nu avea pentru el cele patru atribute definitorii încă: ireversibilitatea, punct terminus al vieţii (când toate funcţiile organismului se opresc), ineluctabilitatea (adică este inevitabilă, ne paşte pe toţi) şi cauzalitatea (ce a provocat-o); nici întrebarea lui despre moarte nu era însoţită de sentimentul de angoasă, aşa cum se întâmplă în cazul adulţilor; prin urmare, explicaţia mea (adică a lui Dolto) i s-a părut logică, aşa că a considerat-o suficientă.

E drept, experienţa sa de viaţă l-a purtat foarte puţin – şi doar din punct de vedere emoţional – în proximitatea morţii: la fix un an după ce şi-a dat demisia de la noi, fosta lui bonă a murit de cancer. Câteva săptămâni mai târziu am discutat despre asta cu el şi mi-a arătat că a înţeles unul dintre atributele fenomenului: ireversibilitatea, adică „n-o s-o mai vadă niciodată pe Gabi”. De-atunci, tot au mai apărut întrebări despre moarte, puse în diverse contexte, ceea ce mi-a arătat că a înţeles şi partea cu oprirea funcţiilor organismului, dar şi pe cea a cauzalităţii (cel mai frecvent invocată cauză fiind căzutul pe geam, că lui îi place să se uite afară de la fereastră, iar noi locuim la opt).

Desigur, s-a confruntat cu moartea insectelor în parc, a păsărilor sau animalelor mici pe șoselele patriei, a peștilor după partidele de pescuit; știe că orice bucățică de carne mâncăm (sau de cârnat, poftim) provine de la o fostă viețuitoare care a murit. Cunoaște regula de a nu face rău, nici măcar niciunei furnici, dar se vede clar că, în capul lui, acordă mult mai multă importanță ideii de moarte a unui om decât a oricărei alte specii.

Mai mult, de pe la vreo patru ani şi jumătate, Tudor a intrat într-o nouă etapă a înţelegerii morţii, graţie unei revelaţii: adulţilor le este extrem de frică de acest moment! Oricât de calm ai fi în discuţiile pe marginea conceptului, oricât de rezonabile ar fi explicaţiile tale, tot îţi simte panica din voce când îi recomanzi (mai mult răstit): „Să nu-ţi mai legi niciodată nimic în jurul gâtului!”. În continuare, însă, nu există angoasă ataşată în episoadele de evocare a morţii, fie în glumă, fie la nervi. Oricum, literatura de specialitate spune că angoasa legată de acest concept fundamental apare abia în jurul vârstei de şapte ani.

Viziunea asupra morţii fără cele mai negre emoţii

Aşadar, multe dintre ameninţările lui Tudor au început să fie inspirate din acest registru, această sperietoare de părinţi, moartea: ne taie cu sabia, ne aruncă pe geam, bagă cuţitul în noi, ne împuşcă etc. – pe măsură ce arsenalul său de jucării era tot mai diversificat.

Iar Victor, bineînţeles, face şi spune ce vede la frate-său mai mare; el n-a întrebat care-i treaba cu moartea la început, el ne-a ameninţat direct. Bine, e şi un copil mai puţin meditativ şi mai mult proactiv faţă de Tudor, însă faptul că a crescut pe post de martor la ameninţările proferate de frate-său cred că a fost un factor definitor pentru poziţionarea sa (actuală, cel puţin) vizavi de acest concept.

Prin urmare, Victor s-a gândit că l-ar putea face cârnaţi pe taică-său – cârnaţii fiind:

1. foarte potriviţi în contextul de grătar în care ne aflam, deci a intenționat ca amenințarea să fie foarte percutantă – iar felul foarte imaginativ în care şi-a formulat-o m-a umplut de mândrie;

2. apreciaţi de Victor, dar, mai ales de taică-său, ceea ce-mi spune că vrea să ofere o „moarte” pe placul tatălui său, pe care îl iubeşte foarte mult;

3. o dovadă a faptului că Victor consideră moartea trecătoare/reversibilă, adică e doar o vorbă mare pe care o foloseşti la supărare.

Sursa foto

Ca această postare să nu rămână chiar o simplă analiză pe text, după cum spuneam la început, ar trebui să-i găsim şi-o lecţie. Iar eu aş spune aşa: nu vă admonestaţi copiii în situaţii din astea, nu vă oripilaţi sau indignaţi, nu vă agăţaţi de ceva stupid şi închipuit precum „lipsa de respect pentru părinte” din vorbele lor, ci căutaţi-le substratul şi preţuiţi-l. Şi fiţi recunoscători pentru aceşti ani de gândire fragedă, în care copiii pot vorbi despre moarte fără teamă, cu o lejeritate pe care noi ne-am pierdut-o demult.

Acum este şansa noastră să le inducem ideea firescului acestui fenomen, ca parte din viaţă, oricând şi oricum ar surveni; este şansa noastră să le oferim o existenţă relaxată, fără panica drobului de sare. Ştiţi voi.

Sursa foto articol