Menu
filosofeala

Devenirea liberă de proiecţii

devenire

Una din marile capcane ale statutului de părinte e să proiectezi dorinţele tale de succes în viaţă pe fiinţa umană pe care tocmai ai produs-o. Să vrei să fie balerina căreia tu n-ai reuşit să-i încalţi poantele, să-l împingi cu disperare să facă banii pe care tu n-ai ştiut să-i faci, să-l hăituieşti 12 ani de şcoală pentru note care să-l umple de un prestigiu pe care tu ţi-l doreşti, de fapt. Cazuri din astea de relaţii părinte-copil îngrădite, uneori până la eşuarea lor completă, de frustrările nerezolvate pe care cei dintâi le toarnă fără judecată pe capul celor din urmă; iar ăștia micii ajung, în cele din urmă, niște mari marionete într-un carusel de dorinţe care nu-i privesc. Mi se părea revoltător şi din postura de copil, am aceeaşi impresie şi din asta actuală, de părinte.

Chiar dacă nu vrem, proiectăm în glumă

Am zis mereu că Tudor o „să se facă” ce vrea el. Bine, nu ştiu cum o să mă împac cu situaţia dacă o să-i placă s-o ardă aiurea, adică o să se facă loser, dar am speranţa că învaţă de la noi deprinderi mai bune decât asta. Ţin atât de mult la principiul ăsta cu neîngrădirea libertăţii de alegere, încât îmi vine să-mi muşc limba şi în situaţiile de glumă; de exemplu, când mă mănâncă să-l întreb: „Tudor, vrei să te faci popă?” pentru că se face stană de piatră cu urechile ciulite când se trag clopotele pe la vreo biserică. Adică glumă, glumă, dar uite-aşa se inoculează gândurile subconştiente. Mai bine vede el singur dac-o fi cazul de sutană sau nu, la momentul potrivit.

Acest război cu automatismul proiecţiilor pe copil ar fi mult mai simplu (şi mai uşor de eradicat, cred) dac-ar fi doar părinţii lui implicaţi în această devenire. Dar se bagă în combinaţie şi bunicii, cu dorinţele lor nerealizate, şi ăştia marşează grav pe sentiment la toate generaţiile implicate în poveste, mai că-ţi vine să le semnezi cu sânge şi câţiva stropi de lapte contract de devenire în conformitate a nepotului. Periculoasă treabă. Soacră-mea m-a-ntrebat cu sprâncenele sus şi vocea subţire: „Cum, o să accepţi să nu fie Tudor primul din clasă? N-o să-l întrebi ce note au luat ceilalţi?” şi-am calmat-o cu un: „Eu am fost prima şi la ce mi-a folosit?”. Socru-meu l-ar vrea fermier, s-aibă cine-i duce mai departe afacerea, după ce s-a lămurit că nu face treabă cu niciunul din propriii săi copii. Şi tot aşa.

moartea unui comis

Sursa foto

Spectacol de teatru pentru o viaţă „aşa nu”

Am văzut „Moartea unui comis voiajor” la Bulandra şi m-a şocat intensitatea cu care proiecţii de genul acesta pot distruge vieţi. Când povestea e comprimată în două ore – şi când Rebengiuc îşi aduce aportul magistral la crearea registrului emoţional aferent – n-are cum să nu ţi se deschidă ochii definitiv asupra acestei capcane în care orice părinte/ bunic/ persoană de îngrijire poate cădea şi-şi poate băga, totodată, copilul nevinovat şi cu dorinţe neconturate încă.

E o situaţie de viaţă atât de frecventă, pe care-o văd pusă în scenă atât în cele mai sumare moduri – prin etichetarea „nevinovată şi amuzantă” a copilului în diverse feluri, cât şi în cele mai minuţios gândite şi elaborate scenarii, prin împingerea copilului de la spate şi crearea de ocazii artificiale de reuşită pe drumul proiectat şi impus de aparţinător.

Despre spectacolul de la Bulandra se ştie că e un megahit, de asta nici n-am insistat pe subiect. Despre aceste comportamente nocive faţă de copii, cred că românul acceptă să ştie mai puţin decât despre spectacolul de la Bulandra. Aş vrea să se termine odată cu acest spirit al poporului român de a face copii „ca să aibă cine-i aduce o cană cu apă la bătrâneţe”. Mai bine antrenează un câine de companie pentru asta. Cu un pet la jumate se găsesc soluţii, cred.

Sursa foto articol

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

No Comments

    Leave a Reply