„Dumbo”: Nu-i ușor să vezi filmul cu elefănțelul zburător!

Mulți copii din cei care au fost la vizionarea de presă a acestui film s-au întristat, au pus părinților întrebări multe, ba unii chiar au părăsit sala de supărare. Nu și ai mei: Tudor a rămas nemișcat și fascinat până la sfârșit, iar Victor, evident, voia să plece după ce i s-a terminat popcorn-ul și s-a plictisit. O fi bine, o fi de rău…

Unul dintre primele comentarii pe care le-am primit la fotografia postată pe rețelele de socializare de la vizionarea de presă a filmului „Dumbo” a fost „Cum e? Merge și pentru cei mai mici și sperioși?„, iar la momentul respectiv n-am înțeles de ce. Adică de ce s-ar speria un copil la un film despre simpaticul elefănțel cu urechi mari și ochi albaștri, care zboară sub cupola de circ…?

Ulterior, am văzut în social media și pe bloguri poveștile mămicilor din branșă despre cum au reacționat piticii lor la vizionarea pentru presă: au pus întrebări delicate despre bine și rău, viață și familie, s-au întristat, speriat sau chiar au plecat din sală, pentru că n-au putut face față gândului și tristeții că Dumbo este despărțit de mama sa, Doamna Jumbo, după cum au denumit-o copiii care aveau grijă de puiul de elefant.

Eu n-am trecut prin asemenea situații cu ai mei Tudor și Victor, de 5,8 și, respectiv, 3,4 ani. La un moment dat, într-adevăr, a întrebat Tudor de ce nu-l lasă pe Dumbo să stea împreună cu mama sa și i-am explicat că aceasta devine foarte agitată în preajma puiului său, crezând că toți din jur vor să-i facă rău, astfel încât ei consideră că e mai bine să stea despărțiți. Însă am adăugat: „Dar nu-i mai bine, nu au dreptate!”, iar Tudor a înțeles situația și a acceptat realitatea filmului fără anxietate.

Cât despre Victor, singurele lui probleme au fost:

a) de ce Doamna Jumbo are „ochi de fantomă” – la un moment dat, elefantul apare vopsit pe cap în alb, pentru reprezentația de circ, iar ochii i se vedeau foarte straniu, într-adevăr – chestie care l-a „bântuit” pe copil până la sfârșitul filmului și după aceea, că și acum menționează aspectul când aducem vorba despre Dumbo;

b) a început să se tânguiască de plictiseală după ce i s-a terminat popocorn-ul și să tot întrebe când se termină filmul – comportament căruia îi găsesc drept motivație lungimea destul de obositoare a producției, de aproape două ore (112 minute). Dacă mai pui și reclamele de la început, filmul este, totuși, un test de răbdare pentru un copil atât de mic.

Copiii mei nu s-au întristat… iar asta îmi dă bătăi de cap!

Spun cu sinceritate că toate „problemele” pe care copiii mai mici (a se citi „preșcolari”) le-au avut la vizionarea acestui film m-au pus un pic pe gânduri. Adică, ai mei de ce nu le-au avut? Oare pentru că știau povestea – dar povestea (în varianta citită de mine, cel puțin) nu este atât de în detaliu, cu atâtea conflicte de etică, și le-am citit-o acum mult timp, nu cred că asta i-a „pregătit” pentru grandioasa desfășurare de forțe de pe marele ecran, sub bagheta lui Tim Burton, un regizor care întotdeauna îngroașă tușele de „rău” și „bine”, „frumos” și „urât”, astfel încât majoritatea situațiilor devin idilice de-a dreptul, iar altele – caricaturale cu totul. Nu cred că mai țineau ei minte că „așa e în carte, stați liniștiți, totul e sub control, ne îndreptăm spre un final fericit”.

Sursa foto

Atunci, ce e? Siguranța că mama lor, adică eu, nu-i va părăsi niciodată și, prin urmare, n-au simțit nevoia să empatizeze cu puiul de elefant, nu i-au simțit durerea? Sau, poate, nepăsarea vizavi de situația de față? OK, am stat acasă aproape doi ani cu fiecare dintre copiii mei în concediu de maternitate, însă i-am crescut într-un spirit cât de cât independent: au mâncat singuri de mici, i-am încurajat să se descurce de mici – atât cu nevoile personale, cât și în interacțiune cu ceilalți, i-am încurajat să ne ajute prin gospodărie de când au început să umble de colo-colo și să care lucruri.

Bașca, au mers la grădiniță (nu creșă, grădiniță) încă înainte de împlinirea a doi ani, la program prelungit (cu adaptare lentă și blândă, cu mine făcând ture pe la gardul instituției până s-au acomodat cu situația, dar au mers). Iar în ultimul an, cel puțin, au petrecut mult mai mult timp cu tatăl lor decât cu mine, pentru că, na, evenimente, întâlniri, delegații, sală, sală, sală… mama e mult plecată de acasă. Oare să nu le mai pese deja dacă plec sau nu? Oare ar fi fost mai dărâmați la film dacă Dumbo ar fi fost despărțit de tatăl său? Dar tatăl nu apare în scenariu, iar copiii mei nici măcar nu și-au pus problema asta când puiul de elefant a fost separat de mamă.

Sursa foto

Finalul este fericit și poartă o lecție. Sper că-i utilă, nu doar o… frecție

Altfel, filmul este plăcut ochiului, colorat, imaginea este gândită în detaliu, iar detaliile sunt, de multe ori, inedite, tipic lui Tim Burton – de exemplu, m-am topit toată când am văzut pantofii cu pene ai Evei Green – care o interprează pe frumoasa și curajoasa acrobată Colette Marchant – în scena în care face cunoștință cu Dumbo. Un lucru despre care n-am gândit vreodată că m-aș putea plânge la o vizionare de film pentru copii – producții care, de obicei, sunt extrem de gălăgioase – este nivelul sonorului. Slavă Domnului că sunetul a fost foarte clar, perfect – deși am urmărit filmul în varianta dublată – altfel aș fi avut probleme să înțeleg unele replici ale personajelor din cauză că au fost redate la un volum cam redus.

Pentru copiii mai mari – care nu știu câte probleme își mai fac din cauza dramei elefănțelului separat de mama sa, dar să zicem că, totuși, își fac –  sper că filmul vine cu o compensație, nu numai prin finalul fericit (Dumbo și mama sa ajung în habitatul lor natural, jungla africană), ci și prin lecția de protejare a mediului, iubire pentru natură și pentru animale pe care finalul o sugerează.

Sursa foto

Spun despre „copiii mai mari” pentru că mă gândesc la copiii care au ajuns, by default – că așa îi ghidează societatea ca educație – la vârsta la care pot aprecia însemnătatea unui astfel de sfârșit glorios pentru un animal: să se reîntoarcă în natură după chinurile vieții în captivitate. Însă, de această dată, și copiii mei, așa mici cum sunt, s-au bucurat de această lecție, pentru că le-am explicat mereu că locul unui animal nu este în casă, la zoo sau în vreun alt fel de cușcă, ci în libertate.

În concluzie: tu știi ce fel de copil ai și dacă – luând în considerare cele povestite până aici – e posibil ca acest film să-l întristeze mai mult decât să-l bucure. În cazul ăsta, îți recomand să mai amâni vizionarea, nu te obligă nimeni să semnezi condica la toate producțiile pentru copii din cinematografe.

Da, Dumbo are niște ochi albaștri minunați și chiar și tu, ca adult, te emoționezi de fiecare dată când zboară cu atâta surprindere, curiozitate și, în cele din urmă, plăcere. Dar de ce să-l obligi pe copilul tău să-și ia zborul printre niște emoții prea solicitante înainte să-i crească de tot aripile?

Sursa foto articol

Mulțumim Cinema City și RanEvents pentru invitație!