E frumoasă şi viaţa căcăcioasă

Fii-meu ăsta mare a trecut prin nişte faze de rahat. Noi preferăm să privim latura pozitivă a situaţiei: credem că se va umple de noroc.

 – Mami, cred c-o să am nevoie de un şerveţel… Am călcat în ceva…

– În ce-ai călcat, Tudor?

– Nu ştiu, era pe jos… şi-mi arată o bucăţică de ceva deschis la culoare lipit de talpă.

– Caaaaa-caaaaa, caaaaa-caaaa, tot striga Victor din fundal, dar cin’ să-l bage-n seamă, că ăsta strigă „caca” şi când face, şi când bagă ceva-n gură, şi când găseşte ceva dubios pe jos şi, în general, când nu cunoaşte un cuvânt mai potrivit cu care să denumească obiectul găsit.

– Aaaaa, e ceapă! Băi, Victor, ai împrăştiat ceapă peste tooot! Victor furase o ceapă curăţată din recuzita pentru salată de pe blat şi rosese la ea prin casă.

– Caaaa-caaaa, caaaa-caaaaa!!, insista fundalul.

Îl şterg pe Tudor pe talpă, dar văd alături parchetul mânjit cu acelaşi tip de reziduu semi-moale; la suma de impresii pe subiect se adaugă şi impactul olfactiv: „Pfuuuuu!! Băi, Victor, ai făcut caca??”  Victor se trăgea pe fund pe parchet şi sper că-i doar o nouă pasiune a lui, nu că are viermi – cum se-ntâmplă, de regulă, la câini. Nici n-a trebuit să-l inspectez în scutec, producţia îi depăşise deja perimetrul.

Sursa foto

Nu ştia ce să mă pătrundă mai repede: groaza sau scârba. Buflea se căcase exhaustiv şi mânjise parchetul intempestiv. Iar frate-său tropăise prin zonă agresiv. „Băăăi, Tudooor, ai călcat în caca lui Victor? Ia, frate, du-te şi joacă la Loto, că văd că tot te urmăreşte caca!”

Să ucizi o pasăre cântătoare cu sabia din dotare

De data asta, Tudor a stat impasibil să-l curăţ pe talpă şi nici nu s-a crizat a posteriori descoperirii mele. Mai degrabă, s-a amuzat uşurel, dar n-a insistat pe subiect. Probabil că faza cu pasărea din parc a fost atât de şocantă pentru el, încât să calce-n rahatul lui frate-său prin casă era deja piece of cake… mă rog, bad choice of words…

Dar ce-a fost atunci… ooo, Doamne!!

……………………………………………………………………………………………………………………………

Tudor şi Victor se dau în balansoar (aka „cumpănă” pentru unii) în super jegosul loc de joacă dintre blocuri, acolo unde ne facem veacul de patru ani încoace. Eu îi ajut cu avântul şi, ca de obicei, le cânt la grămadă potpuriul de rime puerile compuse de mine de la naşterea lui Tudor încoace, sincron cu zgâlţâiala balansoarului. Parcul e liniştit, încă două mămici pe banca de-alături, cu copiii din dotare preocupaţi cu diverse, traficul s-a calmat, păsărelele ciripesc, ăştia doi ai mei sunt cu gurile la urechi şi-mi dau replica la momentele potrivite din amalgamul muzical pe care-l debitez.

Şi, între „Uite căţelul! Ce culoare e maşina asta? Ce se-aude?Vezi cum bate vântul prin frunze?  Cum face păsărica?”, o înaripată dintre locatarele copacilor din zonă a plonjat razant pe lângă umărul stâng al lui Tudor, botezându-l direct cu un jet aproape lichid, de un bej complet.

El a remarcat incidentul cu o atitudine surprinso-curioasă, fără ca bâţâiala balansoarului să fie în vreun fel afectată; o fracţiune de secundă, viaţa a curs la fel, iar Tudor începuse să-şi inspecteze umărul pătat, pân-am făcut eu greşeala colosală de a buşi în râs neaşteptat:

– Tuuuudooooor, ştii ce s-a-ntâmplat?

– ….?, iar vocea îi era deja pe picior de plâns, probabil intuia scenariul.

– O păsărică a făcut caca pe tine din zbor!, şi nu ştiu ce se zguduia mai tare, eu sau balansoarul.

– Deeeeee ceeeeeeeee??, iar răgetul lui sfâşietor de atunci ar fi putut concura cu succes jelania unui câine pentru stăpânul mort. Deeee ceeee a făcut caca pe mineeeee??? şi-n timp ce lacrimile îi făceau ochii-pungă, Tudor scutura din umeri ca să scape de reziduu. Care i-a şters cracul pantalonului şi-a aterizat pe laba piciorului stâng. Maaamiii, maaaamiii, mi-a căzut pe picioooooor! Şi mi-a murdărit şi pantalooniii! De ce mi-a murdărit pantalonii?? (m-am înmuiat toată că mi-am adus aminte cum i-am certat pe amândoi, fix în dimineaţa aia, pentru că murdăresc câte-o pereche de pantaloni scurţi pe zi şi nu mai fac faţă cu spălatul).

– Haide, măi, Tudor, lasă pantalonii, că se spală! Uite, aduc şerveţele să te şterg. E OK, nu s-a-ntâmplat nimic grav!

Copilul meu parcă intrase într-o transă epileptică de scârbă, se zguduia teribil şi arunca cu lacrimi în toate părţile. Nici când se căcase frate-său în duş, alături de el, de înfundase scurgerea, nu fusese atât de traumatizat. Pot compara reacţia lui cu a acestui băieţel care a călcat pentru prima oară, desculţ, în rahat de câine:

Zenul parcului fusese crunt găurit de show, iar cele două mămici de pe bancă râdeau palmat – probabil se gândeau că n-au voie chiar aşa, pe faţă, dată fiind reacţia dureroasă a lui Tudor. Numai Victor, de cealaltă parte a balansoarului, se uita fascinat, ca la un spectacol de teatru atât de captivant, încât nu merită să-ţi pierzi timpul cu reacţii, ca nu cumva să ratezi ceva din acţiunea de pe scenă.

– O să prind pasărea aia şi-o s-o tai! O să-i tai capul!!, urla în continuare, neputincios, Tudor. De ce să facă caca pe mine?? De ce-a făcut caca pe mine, maaaamiiii?? şi disperarea lui era cel puţin înduioşătoare.

– Tudor, păsările nu-şi dau seama, aşa fac ele: fac caca din zbor. Şi a căzut pe tine. Nu e vina ta, aşa fac ele, să ştii, tot încercam să-i atenuez frustrările, în timp ce-l curăţam cu şerveţele umede.

– Tot o s-o tai cu sabia! Nu vreau să facă caca pe mineeee! Nu e frumos aşa ceva!

– Tudor, dar nu-i nicio problemă, uite, gata: te-am şters. Ştii ce se spune despre oamenii care păţesc asta?

– Mmmmm nuu… şi se freca atât de tare la ochii plânşi, încât zgâţâia balansoarul, că eu oricum uitasem de task-ul ăsta.

– Se spune că au noroc, Tudor!

Conceptul nu l-a consolat câtuşi de puţin pe acest copil proaspăt traumatizat de natura pe care a iubit-o mereu. A mai suferit câteva momente, în sughiţuri, până să se ia din nou la alergat cu săbiile în cârd cu restul puştilor din parc. A reinterpretat această atitudine şi când i-a povestit lui taică-său ce i s-a-ntâmplat, de la care-a primit, drept consolare, aceeaşi poveste cu „norocul”.

Noroc, nenoroc, cert e că pe Tudor faza l-a pregătit pentru viitor. Nu pentru scenariul în care „lumea e rea şi nemiloasă” – cum încerca să-mi înveţe copiii una dintre multele bone pe care le-am testat anul ăsta – ci pentru ăla în care calcă în rahat prin casă şi iese din situaţie lucid, fără s-o mai ia cu capul. Uite, mie asta mi se pare o evoluţie, nu?

Sursa foto articol