Epilogul unei naşteri depăşite

Pentru prologul acestei poveşti – dă click aici. Pentru prima parte – dă click aici. Pentru partea a doua – dă click aici. Pentru partea a treia – dă click aici. 

Am încercat diverse pentru ca naşterea asta să se declanşeze – ulei de ricin, capsule de ulei de luminiţa-nopţii, un gel din plante cu prostaglandine naturale, consiliere, plimbare pe la mare şi multe curmale – dar tot degeaba. Eram sigilată mai ceva ca peştera lui Ali Baba şi doar gândul că purtam o comoară sănătoasă, care va ieşi la lumină, totuşi, cândva, cumva, îmi rămăsese singura consolare. Şi-n momentul ăla mi-am dat seama că nu căutasem un răspuns acolo unde am mai găsit în alte dăţi de ananghie – fie el şi criptat, supus maxim interpretării, cu mari şanse de fail, dar era un răspuns, măcar – adică în stele.

O harababură de cuadratură

Eu, care am astrograme pentru toată lumea din familie, care mi-am programat operaţii în funcţie de tranzite (nu intestinale, deşi le acord şi lor o importanţă maximă), care mi-aş pune poza lui Neti Sandu pe perete lângă tabloul de nuntă, eu uitasem să-ntreb de un răspuns tocmai în cerurile care n-au treabă cu biserica. Am apelat imediat la fata mea de bază pe probleme de cuadraturi să-mi citească în schemele astrale care-i treaba cu blocajul ăsta; însă am primit nişte recomandări de homeopate, că e aglomerată şi n-are timp de citit în stele, dar să-ncerc cu hapurile astea, că funcţionează imediat.

Adică eu mă chinuiam aici de trei săptămâni plus, cu toate leacurile şi peripeţiile şi tot nu mai năşteam, şi ea-mi spune că nişte venin de drosofilă din ăsta o să-mi schimbe vibraţia în aşa hal încât să mă-ntoarcă inside out cu copil cu tot, cât aş clipi din două straturi de mascara? (Pentru cine este cu adevărat interesat de subiect, mi-au fost recomandate următoarele pentru situaţia mea: Gelsemium 5C sau 7C – o bulină de 3-4 ori pe zi; Caulophillum 1 sau 2; ceai de coada-calului cu cimbru; tinctură de ţelină – dar n-am primit şi indicaţii pentru administrarea corectă.)

Am găsit Gelsemium, în cele din urmă, la o farmacie între nişte blocuri de pe lângă Casa de Cultură Constanţa, dar în concentraţie 15C, ceea ce însemna că trebuia să pun o bulinuţă într-un pahar cu apă şi să iau câte-o linguriţă de zeamă din aia de 3-4 ori pe zi. Chestie care m-a plictisit teribil, astfel încât am luat vreo două buline în modul clasic, sub limbă, în ideea „ori la bal, că la spital ajung oricum mâine”, conform programării.

Caterinca bună cu contracţii merge strună

Gata, aici se termină, e miercuri. Azi e ziua în care rupem pisica-n două şi sper să fie doar o vorbă de duh, fără asemănare cu realitatea. Credeam c-o să mă simt mai terminată la momentul internării, mai îngrozită de spectrul sângeros şi dureros şi dezamăgitor al cezarienei, dar mă vedeam pe mine însămi atât de surprinzător de liniştită, fără să-mi găsesc vreun gând negativ, nici măcar un sarcasm mic pentru vreo poză de pe Facebook.

Am stat la TNS (test non-stres) o oră, de la opt la nouă, că, în primele 20 de minute, n-a înregistrat corect aparatul – ce să-i faci, trebuie să înveţe şi noile generaţii de asistente meserie pe pacienţi adevăraţi. Bine, nu e ca şi cum am fi ratat ceva în cele 20 de minute, că ne obişnuiserăm deja cu toţii cu aceste monitorizări seci, fără semn de contracţii productive. Deci pot spune că m-am internat fără vreun semn de naştere, cu un pântec absolut liniştit, în care locatarul îşi vedea nestingherit de programul zilnic. Uite, de exemplu, acum îi era foame; se apropia ora de gustare şi toată lumea ştie că eu mănânc la ore fixe, până şi cel nenăscut încă.

Am făcut o derogare, totuşi, şi-am înlocuit fructele cu un tuşeu vaginal loco, în salonul-sală de naştere ca acasă – vezi aici mai multe – că venise Zaher să dea asaltul final, cu prostaglandinele promise. I-am făcut semn bărbatului să admire un pic Marea Neagră de pe balcon, cât îmi admira doctorul dilataţia. Zaher şi-a inserat ce-avea de inserat (da, acolo, nu pe gură, nu pe venă, nu prin bucă), a zis c-ar trebui să mă apuce muncile facerii în vreo oră, am mai făcut împreună nişte glume pe care nu mi le mai amintesc acum şi dus a fost. Aşa cum mi-am dorit: să nu mă bată nimeni la cap, să-mi văd de treaba pentru care am venit, doar cu bărbatul şi mingea de travaliu. În urmă-i a rămas Anamaria, moaşa pregătită de Zaher, o însoţitoare pe care-o doresc oricărei femei în travaliu, mai ales dacă alegi să-ţi păstrezi simţul umorului şi caterinca între contracţii.

Am stat vreo jumătate de oră întinsă pe masa de naştere, ca să nu iasă prostaglandinele din mine pe considerente de gravitaţie; Ana mi-a montat monitorul, să mai evalueze situaţia, după care-a plecat şi ea. Mă uitam la televizor şi aşteptam, maxim înfometată, masa de prânz – vezi ce-nseamnă să ratezi gustarea? Cred c-aş fi aţipit dacă nu m-ar fi apucat durerile de spate după vreo 20 de minute. O fi fost masa de naştere incomodă pentru dormit, dar nu era de la asta. Nooo, ce simţeam eu se întâmpla mult mai sud de zona lombară şi erau durerile alea muncite, de menstruaţie, pe care le spurcam în fiecare lună de femeie fără anticoncepţionale. Chem bărbatul să se uite pe foaia scuipată de monitor: veneau contracţiile în valuri rare, la şase minute, dar hotărâte. Eram aşa de bucuroasă, c-am uitat de foame. Nu pentru mult, că ştiam procedura: intră în travaliu mâncată, ca să ai putere. Cerusem ciorbă de văcuţă şi un pilaf cu pui la prânz.

Tuşeu vaginal cu garnitură de pilaf

Am întâmpinat-o pe Ana triumfătoare, cu foaia cu desene Richter în dinţi. „E prea devreme să fie contracţii de la prostaglandine. Astea-s contracţiile naturale”, zice. Perfect. Natural, cum îmi place mie. Să vină mâncarea şi poate începe tăvăleala. Deja începuse, însă. Am mâncat sărind pe minge, cu sticla de apă la picior. Am închis televizorul, deja era enervant. Aş fi închis şi soarele de-afară, aşa de tare mă obosea lumina, dar m-am mulţumit să trag jaluzelele şi mi-am luat mintea de-acolo.

Între două îmbucături de orez am mai primit un tuşeu vaginal cu felicitări, că aveam colul aproape şters. Contracţiile erau deja la două minute şi ţineau cam 30 de secunde. Camera era căptuşită cu linişte şi raze de soare strecurate printre foile de jaluzea, iar Ana îşi făcea vizitele cât mai discret posibil, ca să nu-mi tulbure marşul meticulos printre tehnici de respiraţie, poziţii liber alese de suferinţă şi mişcări de masaj din partea bărbatului instruit Lamaze. Avea grijă să nu-mi strice zenul cu monitorizările ei, îmi punea sonda pe burtă pe unde mă prindea. Totul se întâmpla aşa cum îmi dorisem: un travaliu în deplină libertate, alături de omul în care am cea mai mare încredere pe lumea asta.

Travaliu bucuros pe repede-nainte

Când s-a schimbat garda, a venit doctorul cel nou să mă vadă. Nu-l mai văzusem niciodată, dar n-aveam eu probleme din astea. E specializat în obstetrică, înţelege ce fac eu aici, nu trebuie să-i explic. Simpatic şi arătos omul, frate de-al nostru ori de peste Prut, ori din Bucovina de Nord, nu mai reţin, dar cu accent evident; a intrat în salon şi s-a oprit în spatele meu, care eram în patru labe lângă un perete, gemând sprijinită pe mingea mică de travaliu, cu agenda, pixul şi telefonul mobil la genunchi.

„Ce faceţi aici, doamnă?”

M-am uitat la el în sus şi-am plusat cu un mişto:

„Curat, ce să fac?”

„Aşa mă gândeam şi eu. Ia, haideţi, să vedem cum merge curăţenia.”

Şi-am mai primit un tuşeu vaginal, să stea omul liniştit că şi-a văzut toţi pacienţii din gardă. Colul era complet şters, dilaţia cam leneşă – abia trei centimetri; în schimb, contracţiile se lungiseră şi îndesiseră. Domnul doctor mi-a urat spor la curăţenie în continuare şi-a plecat mai departe, cu Ana după el. Sincer, mă plictisisem de dat jos – pus la loc chiloţii şi pantalonii pentru fiecare tuşeu, că refuzasem odiosul halat de spital despicat la spate şi-o ardeam în haine normale de casă, dacă tot năşteam conform conceptului „ca la domiciliu”.

Pe principiul „ai grijă ce-ţi doreşti că ţi se poate întâmpla”, travaliul meu s-a precipitat. Ana deja dăduse drumul la apă în bazinul de naştere – fata asta era mult mai optimistă decât mine, stătea la primire de cu două ore în urmă, că „aşa e cu multiparele, nici nu te-aştepţi şi nasc!” – lasă, drăguţă, că nici eu nu m-am aşteptat să aştept atât şi iată – dar zise să stau liniştită, totuşi, că durează până se umple ditamai cada. Oricum, mie-mi place apa de baie mai călâie, aşa că e ok în orice formulă, ca ea sau ca mine.

Ţin minte că acum cântam „Bate vântul frunzele” legănându-mă faţă-spate capră pe pat, cu bărbatul la dosul meu masându-mă de zor la noadă, conform indicaţiilor mele scrâşnite, iar în secunda următoare am intrat în apă, cu dilataţie maximă, în agitaţia Anei care se-ngrijora că trebuie să-l sune pe Zaher din timp, „că-i ia vreo 20 de minute să ajungă aici”. Lasă, tu, că nu nasc eu în 20 de minute, mai durează. Eram deja obosită şi uitasem să mai ronţăi una-alta de prin bagaje, să mai prind putere.

În apă m-am relaxat până la adormire, în genunchi, cu capul pe marginea piscinei, iar Zaher a intrat pâş-pâş, dar cu pretenţia să împing. Era îngrijorat că suferă copilul angajat deja pe canal şi mă tot stârnea să m-apuc de treabă, de ultima treabă pe care-o mai aveam de făcut împreună în tărăşenia asta care dura de-o lună: expulzia. Şi mai avea şi grija celor 42 de săptămâni de gestaţie care puneau un risc de sindrom de aspiraţie de meconiu asupra fătului. A, că poate a pierdut cineva şirul în povestea asta împărţită pe atâtea bucăţi: membranele nu mi se rupseseră până la capăt; eram la dilataţie 10, iar copilul se angajase pe canal cu tot cu sacul amniotic. Asta voia să vadă Zaher: cum e apa; dacă iese verde, e musai să-l scot repede, ca a tras meconiu pe nas şi trebe curăţat. Iar de monitorizat nu mă mai puteau monitoriza acum, că refuzam să mă ridic cu burta până la sonda lor – care bâzâia în apă prea deranjant pentru zenul meu ca s-o accept.

Naşterea pe întuneric merge ca fotosinteza pe lumină

În cameră era aproape întuneric, doar cu o lumină slabă de pe hol, iar eu-mi strângeam puterile bălăcindu-mă în apa cu pipi şi caca, că, aia e, la naturală 100% se întâmplă şi nu moare nimeni. Nici măcar infirmiera care se-apucă să strângă discret ce pluteşte. Ca prin vise cu extratereştri descălecaţi din OZN-uri îi simţeam în jurul piscinei pe bărbat, pe Ana, pe Zaher, lungi în picioare, cu capetele plecate spre mine şi mâinile încordate, aşteptând să-mi termin reculegerea. Echipa de la neonato se insinuase liniştit în zonă şi stătea pe fază să preia comoara. Am împins o dată, căutând cea mai bună cale, din amintirile de acum doi ani. „Nu în gât, nu împinge în gât!”, m-a corectat Zaher şi în capul meu au început să se învălmăşească toate învăţăturile Lamaze despre asta împreună cu mitul despre femeile cu dioptrii obligate la cezariană, că li se desprinde retina. Poate dacă împing în cap sau în gât şi le pocnesc venele pe la tâmple, ca în filme. Toate astea mi s-au desfăşurat în semi-conştient într-o fracţiune de secundă ca să-mi corecteze tehnica de împins.

A doua oară am împins jos, cum trebuie, pe contracţie, aşa cum mă învăţase Liliana de mult, ca să folosesc energia de expulzie a corpului. În jurul meu au ieşit la suprafaţă bule-bule, ca atunci când dai băşini în apă – şi-ar fi fost o nimica toată pe lângă ce se întâmplase deja; dar nu era asta, ci lichidul amniotic eliberat, în sfârşit, din punga lui, cu o mare senzaţie de uşurare, care m-a blegit un pic. Dar singurul meu gând, să mă uit cum e apa, e verde sau nu, m-a smuls din momentul de letargie. În adâncurile piscinei era o beznă totală, dar mi s-a părut că disting o nenorocită de tentă verzuie, aşa că m-am pus imediat pe treabă. Am împins a treia oară, lung, adăugat – că mi-am pierdut suflul – perfect conştientă de toate senzaţiile care treceau prin mine ca lumina printr-un stroboscop de discotecă şi-l rugam pe doctor să facă punte cu mâna, cum ştie el, ca data trecută, ca să iasă fără să mă rup. Şi zic iar: omul ăsta are praf magic în mănuşile lui de doctor, că face lucrurile să se-ntâmple miraculos de repede şi uşor.

Victor a ţâşnit sub apă ca pinguinul de pe gheţar. L-am prins, l-am scos şi mi l-am pus pe piept, iar acela e momentul în care te lasă rece toate lucrurile despre care crezi c-or să-ţi întoarcă stomacul pe dos iremediabil: vernixul, cordonul ombilical, sângele din jur. Mă durea fix în cur, în ambele sensuri.

Şobolănelul ăsta vineţiu ieşise în firea naturii, până la urmă, era întreg şi urla cu toţi plămânii; cam horcăit şi inegal, aşa că nu l-am ţinut pe piept cât pe frate-său, în urmă cu doi ani. Zaher a zis ceva gen „slavă Domnului” în arabă, presupun – că era ceva cu Allah – şi a organizat imediat tăierea cordonului; a înmânat bărbatului foarfeca aia odioasă pentru tăiat panglicile dintre cele două lumi: „Facem poză? Să vă fac poză cum tăiaţi cordonul?”.

Eu şi bărbatul ne-am uitat cam contrariaţi unul la celălalt – bine, eu analizam cât de bine poate ieşi o poză făcută la lumina aia, nicio şansă, ar fi compromisă total – Victor părea să aibă nevoie de un control de specialitate, aşa c-am zis pas la acest îndoielnic moment Kodak; foarfeca a făcut „clac”, iar neonato au luat copilul la puricat, sub supravegherea lui taică-su. Am avut degeaba ceas la mână – la care am ţinut morţiş, ca să-mi notez cât mai amănunţit timpii acestui episod – că tot din public am aflat ora naşterii: 17:39. Avusesem un travaliu de aproximativ cinci ore cu o expulzie de vreo zece minute. Din afară poate părea o veşnicie. Mie mi s-au părut un mizilic pe lângă cele aproape patru săptămâni de aşteptare la Constanţa.

Am rămas cu zâmbet de proastă în balta aia de sânge şi fecale, tot repetând „mulţumesc, domnule doctor, mulţumesc”, într-o contemplare odihnitoare a noii mele situaţii, până m-a rugat Zaher să ies din apă, să mă termine de curăţat. În cursul operaţiunii, când atmosfera o lua deja spre caterincă, l-am întrebat:

„Domnule doctor, dacă peste doi ani vin iar, mă mai primiţi?”

A ridicat capul dintre picioarele mele:

„Eu am zis aşa: mai primesc fete frumoase, VIP-uri şi mame care au născut deja de două ori. Altfel, nu mai primesc, că nu mai pot. Am şi eu un copil de crescut, am o familie…”

E bine, m-am liniştit: cred că la cel puţin două criterii mă încadrez.

Sursa foto articol