Pentru prologul acestei poveşti – dă click aici.
Pentru prima parte – dă click aici.
Fără nicio altă intoducere, se făcuse deja luni, 9 noiembrie, iar eu eram în săptămâna 41 de sarcină. După cum povesteam în prolog, îl aveam şi pe Tudor cu noi la Constanţa şi, prin rotaţie, diverse rude care să ne ajute cu el, atât în activităţile de zi cu zi – cărora cu greu le mai făceam faţă la dimensiunile actuale – cât şi, mai ales, dacă era să odată. Soră-mea se întorsese la Bucureşti de câteva zile, venise iar cumnată-mea, azi trebuia să plece şi ea, cu ăsta micu’ abia ne mai înţelegeam – ceea ce mă bloca mai tare decât orice Colectiv – aşa c-am hotărât să-l trimitem acasă. Măcar mergea la grădiniţă, avea prietenii din parc, reintra în programul lui normal, cât de cât, să se mai liniştească. I-am organizat, tot aşa, o combinaţie de rude la domiciliu, plus cele câteva ore pe zi cu bona, urma să fie bine. Trebuia să fie bine, că aici nu-l mai suportam. Sincer. Voiam să nasc odată şi să ne vedem cu toţii de viaţă şi să-mi iau din nou copilul cel mare-n braţe şi să facem lucruri împreună, ca pe vremurile fără burtă. Dar, pentru asta, îmi trebuia un pic de linişte şi de reconectare cu bărbatul, să ne pregătim echipa pentru maratonul de travaliu. Trebuia să ne dedicăm cu totul nou-născutului, iar pentru asta era absolut necesar să ne distanţăm un pic de toate emoţiile vulcanice din familie, inclusiv de ale lui Tudor.
Aşa că lunea asta, după masa de prânz, l-am împachetat pentru Bucureşti în timp ce sărăcuţul mi se agăţa de suflet plângând: „Nu vreau să pleeeec, maaaamiii!”. Nu doresc nimănui senzaţia, dar a trebuit s-o facem. I-am explicat, încă o dată, în pragul uşii, că o să venim şi noi în curând acasă, o să-l aducem şi pe bebe şi-o să fim iar, cu toţii laolaltă, gaşca de prieteni care face atâtea lucruri împreună. Băieţel mai cooperant ca ăsta n-am văzut vreodată. A înţeles şi s-a lăsat dus la maşină. M-am aşezat pe marginea patului cu burta mare-ntre picioare şi plângeam şi mă uitam în oglinda de pe şifonier cum îmi curge machiajul şi cum îmi tresaltă burta pe sughiţuri.
Antibioticul de la spartul târgului
În sfârşit, după două săptămâni înnebunitoare, era o stare de pace. Peste noapte am dormit execrabil, singură în casa aia zgomotoasă de la vânt, de la valuri, de la centrala termică depăşită de situaţie, de la pescăruşi şi de la toate zgomotele cartierului. Bărbatul rămăsese la Bucureşti, să-i facă tranziţia lui Tudor mai uşoară în noul aranjament. La cât de blocată îmi era situaţia, n-aveam nicio grijă că se-ntâmplă ceva cât sunt singură aici. Aia să fie problema, că iau un taxi până la clinică, iar bărbatul face autostrada în două ore.
În continuare, singura evoluţie remarcată la controale era că lichidul se refăcuse, cât de cât, aşa c-am mai obţinut un răgaz. Cât a lipsit bărbatul, zic să mă mai dezmorţesc, să atac situaţia cu gravitaţia, să mă plimb pân-o coborî copilul de tot spre ieşire. Plaja proaspătă din faţa casei e mult mai apetisantă de la geam, că la faţa locului m-a bătut vântul pe toate părţile. Spre seară, mă ia cu frisoane şi sudori, dar eu mă bucuram c-o fi semn de travaliu – deşi asta ţi se-ntâmplă când eşti dilatată bine, pe fondul contracţiilor glorioase din toiul dilatării. Mă rog, mă îmbătam şi eu cu ce-mi permitea sarcina.
Când s-a-ntors bărbatul şi ne-am trezit noi doi singuri-singurei, după mai mult de doi ani de parenting susţinut, nu ştiam ce să facem cu viaţa noastră la Constanţa, în afara sezonului, într-o casă fără cablu TV şi cu internet intermitent, când la cinci jumate era beznă şi de jucat rummy în doi sau de citit ni se luase. Am început să mergem la film – şi ce să vezi, dau peste doctorul meu în mall, o ardea chill lângă o cafea. Dacă tot m-a salutat şi bărbatul tot era ocupat cu vorbitul la telefon, zic să mă apropii, pentru niscaiva small talk. Printre care îl întreb de frisoanele şi bufeurile de deunăzi. Atât i-a trebuit: să vin să fac o analiză de sânge, să nu fie infecţie, că am membranele fisurate de atâta timp, să nu fie cumva nevoie de antibiotic etc. Grozav. Parcă nu se mai termina.
Eu, care am fost înfundată cu antibiotice pe vremea copilăriei mele sinuzitoase; care, când m-am făcut mare, am citit atât despre ele încât să nu mai fie nevoie să le accept decât în cazuri de absolută necesitate; care, de când am devenit mamă, m-am specializat în selecţia părerilor medicale ce reuşesc să rezolve situaţii de boală fără substanţele astea atât de puternice, dar atât de nocive când sunt folosite aiurea; care, de câte ori am fost gravidă, m-am ferit de ele ca sughiţul de lămâie, eu eram, ipotetic, ameninţată cu un astfel de tratament fix la spartul târgului! În capul meu ştiam că numai vântul de pe plajă era vinovat pentru temperatura mea uşor fluctuantă, dar Zaher trebuia să vadă asta pe hârtie.
Aşa că, după un nou test non-stres în care fătul stătea foarte bine pe ritm cardiac, iar eu foarte prost pe contracţii, m-am lăsat înţepată pentru analiza denumită „proteina C reactivă”, o investigaţie cu preţ modic (13 lei am plătit eu la ISIS), dar cu un rezultat rapid şi de foarte mare importanţă pentru astfel de situaţii controversate din sarcină. Bineînţeles, totul ok, nicio infecţie. „Eu v-am zis că-i de la vântul de pe plajă”, i-am reamintit doctorului. El a zis să mai încercăm un leac din plante pentru înmuierea colului, că evoluţia era cam slabă, cu tot cu capsulele mele de ulei de Luminiţa Serii (pe care le-am luat cu conştiinciozitate, de trei ori pe zi, până am terminat tubul, adică zece zile).
E vorba de un gel asemănător Dianatal – vezi mai multe aici, se foloseşte şi prin Bucureşti, dar e cam greu de găsit şi costă cât o pereche de pantofi buni; ăsta pe care-l aveau la clinică era produs în Italia, dar n-am reţinut numele în agitaţia şi entuziasmul momentului. Era vineri, 13, aşa că mi-am pus tot norocul în procedura asta, la fel cum mi-am pus în bărbatu-meu, că tot într-o vineri, 13, ne-am luat cu câţiva ani în urmă. Şi trebuia să vin luni iar la tuşeu, dacă nu cumva răzbea gelul-minune peste sarcina mea blocată în weekend, că terminăm odată.
Well, it didn’t.
Nici mobila nu ne mai suportă
În timp, ni s-a rupt patul. Aş putea susţine că era vechi şi cu antecedente din vremurile în care aveam somnul, să spunem, mai „zglobiu”; dar, pe de altă parte, deveniserăm un cuplu cu gabarit considerabil, că mâncatul prin empatie al partenerului în timpul unei sarcini nu-i minciună. L-a peticit bărbatul cum şi cu ce-a putut şi-a mai tras o fugă pân’ la Bucureşti, să mai dea speranţe copilului mare că ne vom întoarce, într-un final, acasă. Şi eu muream de dorul puştiului şi ştiam, în sinea mea, că n-o să nasc până a doua zi, dar tot nu m-am dus; să mă fi întors la Bucureşti cu burtă, chiar şi pentru câteva ore, mi se părea o înfrângere atât de cruntă, încât am preferat să plâng înfundată într-o pernă de Constanţa după o conversaţie video pe Facebook cu băieţelul meu care crescuse inimaginabil de mult în cinci zile. Şi să cad, din nou, cu tot cu pat, peste noapte. Ca-n filmele cu dulgheri proşti. M-am culcat cu capul în partea cealaltă, mai ridicată, ca nu cumva poziţia antigravitaţională să-mi amâne şi mai mult naşterea. De parcă mai era posibil.
S-a-ntors bărbatul, am rezolvat definitiv şi patul, am fost la controale – absolut nicio mişcare. Gelul mai făcuse ceva-ceva potecă, dar dinăuntru nici gând să dea cineva vreun semn de evacuare. Am primit ultimul răgaz – până miercuri, pe 18, când trebuia să mă internez ca medicul să stârnească blând naşterea: cu un gel cu prostaglandine, operaţiune care necesita monitorizare, deja nu mai putea fi făcută în ambulatoriu.
Doctorul meu nu spune multe cuvinte; în general, suntem pe aceeaşi lungime de gânduri, dar asta a fost conversaţia experienţei noastre împreună:
„Domnule doctor, mi-e tare teamă c-o s-ajung la cezariană…”
„ Nu ajungem, mai e până acolo. Deocamdată băgăm prostaglandină, dar nu putem face asta acasă, că declanşează contracţii şi trebuie monitorizare.”
„Vă rog, nu vreau oxitocină, c-o să mă rupă travaliul.”
„Ce treabă are oxitocina? Băgăm gelul acesta şi aşteptăm contracţiile, doar ajutăm un pic, nu băgăm oxitocină, nu rupem membrane.”
„Totuşi, e posibil să se declanşeze contracţiile şi colul să nu se dilate?”
„E posibil. De asta trebuie monitorizare. Dacă copilul intră în suferinţă fetală, trebuie să intervenim. Dar mai e până acolo. Deocamdată, băgăm gelul, să avem contracţii. Capul copilului nu-i aşa de mare, are cum ieşi.”
După cum mi-a zis şi Liliana la consiliere, trebuie să accept cezariana ca pe soluţia salvatoare pentru mine şi copilul meu şi să nu-mi blochez gândurile în direcţie evitării ei. Până la urmă, cred c-am făcut tot ce s-a putut şi dincolo de. Dac-o fi să fie, să fie. Psihic, o să mă montez pentru o recuperare ca la naturală. Numai să mă-ntorc odată acasă cu copilul meu la copilul meu!
No Comments