Pentru prologul acestei poveşti – dă click aici.
Pentru prima parte – dă click aici.
Pentru a doua parte – dă click aici.
Eu îl trimisesem pe ăla mare înapoi la Bucureşti, ca să-mi calmez atmosfera pentru naştere, dar asta nu însemna, nici pe departe, că subiectul era rezolvat. În afară că mi-era un dor cumplit de el, mai primeam dintr-acolo şi cele mai enervante ştiri: a făcut febră; nu vrea să facă băiţă; e mofturos continuu; l-a apucat nuş’ ce fază sexuală – iar lumea care are acolo grijă de el nu ştie să administreaze această situaţie specială aşa cum trebuie; a făcut iar febră; nu vrea să vorbească cu noi la telefon – şi nu-l condamn, că n-aş mai vorbi nici eu cu mine la telefon dacă mi-aş spune în fiecare zi: „O să vină bebe în curând, o să venim cu toţii acasă.”
În schimb, cică mănâncă mult mai bine, ni se laudă mereu soacră-mea. Bineînţeles – copilul îşi schimbă comportamentul în funcţie de persoana cu care stă, căutând mereu aprobarea. E instinctul de conservare, ăştia micii detectează imediat căile prin care îţi pot face pe plac. Şi cu ce poţi încânta până la extaz o bunică dacă nu cu halitul? E bine; şi-aşa se învârtea Tudor al nostru pe la 12 kile de la un an jumate încoace, să mai pună nişte carne pe el până vine bebe că, după aia, Dumnezeu cu mila…
Veniţi de daţi lumină
Am ieşit atât de terminată de la controlul de luni, 16 noiembrie – ăla cu discuţia despre o potenţială cezariană – încât n-am mai vrut altceva decât să mă bag în pat. Dacă nu mi-ar fi propus bărbatul să ne uităm la filme pe net (chestie care mie mi se pare absolut ilegală şi n-o tolerez decât atunci când sunt cu capul, ca în astfel de momente), probabil m-aş fi uitat pe pereţi. Şi n-avem deloc tablouri în casa de la Constanţa. Am văzut „What to expect when you’re expecting”, ca să fim în ton şi ca să mai descarc din emoţii. Şi-ncercam să-mi dau seama dacă povestea asta a mea, cu deadline peste două zile, avea să se termine ca cea a specialistei în parenting şi alăptare – cu o cezariană de urgenţă, ca cea a instructoarei de fitness – care s-a încordat destul de încrâncenat în travaliu, ori ca a piţipoancei cu creierul relaxat care a născut gemeni prin strănutare.
Şi nici nu terminasem de filosofat în capul meu pe marginea şi miezul acestor paralele, că ni se ia lumina. E mijlocul zilei şi nu ne pasă decât de bateriile la telefoane, dar zic să sun să sesizez, că poate ne dă cineva „de la ei” şi-un timp estimat pentru remediere. Un nene care mi-a lăsat impresia de proaspăt trezit din somn după un after unde i s-a scurtcircuitat instalaţia zice că mi-a preluat sesizarea – avea un număr mai lung decât IBAN-ul meu, n-avea niciun rost să-ncerc să-l reţin – şi că o să vină o echipă. Degeaba întreb dacă ştie de vreo avarie, omul zice că vine echipa şi constată. Degeaba întreb dacă nu cumva ne-au tăiat lumina pentru neplată – în condiţiile în care la vecini era totul luminat ca la Paris, iar în casa asta a noastră nu stă nimeni în extrasezon – răspunsul a fost acelaşi, că el nu vede în sistem lucrurile astea. De fapt, cred că omul nostru nici nu ştia cum să dea drumul la internet.
Era un pic trecut de 12 ceasul şi ne-am văzut de viaţă aşa, pe caloriferele reci şi ultimele linii la baterie, că doar nu era să plecăm aiurea, ratând intervenţia echipei, nu? Pe la trei am mai făcut o încercare la telefon. Altă voce, aceeaşi placă: „va veni echipa”, luaţi d-aci număr de sesizare – alt IBAN. Frate, nu-mi trebuie, înţelegi? Vreau doar să ştiu când se rezolvă! „Când ajunge echipa.”
Da, au venit peste o oră, ca să ne blocheze contorul pentru neplată şi să ne lase foaie cu cât avem de achitat – nişte milioane, pentru care, cică, au şi trimis somaţie. Partea bună era că aflaserăm, în sfârşit, de ce nu mai aveam lumină. Părţile proaste erau: 1. La „birou” se terminase programul, au zis băieţii, deci nu mai aveam unde achita azi; 2. Nu achitam, nu eram reconectaţi, iar asta însemna să stăm o noapte în beznă, frig, fără telefoane, fără internet, până şi fără amărâtul ăla de televizor cu trei posturi derizorii. Era deja prea mult, eram deja prea epuizaţi pentru scenarii din astea.
Sunt borţoasă, dar faimoasă
Bărbatu-meu zice: „hai, la hotel”. Prima dată am zis nu. Bine, eram într-o stare în care-aş fi refuzat şi-o pereche de Manolo. După care mi-am dat seama că e singura soluţie rezonabilă pentru situaţia asta absurdă. A sunat la Ibis – nimic liber. A căutat pe booking, tot la Ibis – evident că s-a găsit. Am dat un milion jumate pe-o dublă fără mic-dejun ca să ne bucurăm de civilizaţie în continuarea şederii noastre pe litoral. Bine, nu stau acum să povestesc cât de prost am dormit în noaptea aia şi cât de jigărit mi s-a părut acest Ibis faţă de ce-am experimentat prin reţeaua lor de afară; important e că ne-am descurcat.
A doua zi am luat-o dis-de-dimineaţă în questul pentru rebranşarea la curent. Am găsit un sediu Enel pe GPS şi-am dat buzna – eu cu burta-nainte, să impresionez. N-aveam pe cine, că nu era aici. Adică da, domnii ne-au deconectat, dar plata se face în altă parte, „să veniţi înapoi cu dovada plăţii, să vedem ce se poate face…”. Ne-am reorientat. Am găsit, ne-am aşteptat rândul vreo jumătate de oră – frumos, civilizat, cât de cât, cu bon de ordine şi stat pe scaun – şi am intrat la o doamnă drăguţă care a descurcat iţele contului nostru de client alambicat, cu facturi şi somaţii emise pe adresa greşit trecută în contract şi cu index mereu estimat exagerat de un soft care crede că această casă nelocuită consumă cât Casa locuită a Poporului. Un intermezzo amuzant a fost acela când, în mijlocul dezbaterilor pe marginea stupidităţii situaţiei de client Enel, una dintre colegele doamnei m-a abordat ferm, dar politicos: „Georgiana Idriceanu de pe Facebook, nu-i aşa? Prietenă cu Elena…?”. Deci e bine, totuşi, mă mai ştie lumea, nu m-a uitat deşi m-am dat la fund de când cu povestea asta cu naşterea.
Am plătit, am plecat iar la domnii cu rebanşarea, să ne luăm curentul înapoi. Dac-ar fi fost atât de uşor! Dar nuuuu, la ei în sistem nu apărea nici măcar vreo somaţie emisă, darămite vreo deconectare. Şi cum să ne lege firele la loc, dacă ele nu sunt dezlegate in the first place?? Dacă mă gândesc la lipsa cruntă de semnal Vodafone de la noi din casă, plus treaba asta, plus că ni s-a rupt patul de două ori de când suntem aici, deja văd un triunghi al Bermudelor în Faleză Nord Constanţa, că altfel nu-mi explic. Păi, şi ce facem noi acum? „Ieşiţi înapoi afară, faceţi dreapta şi mai e o uşă la câţiva metri. E un paznic acolo. Întrebaţi de domnul Simionescu sau de doamna Amalia de la contabilitate, ei pot să vadă în sistem ce s-a întâmplat…” Purcedem. Doamna paznic, gen mamaie cu uniformă, zice că Simionescu n-are program de audienţe decât joia, azi e marţi. Hai, măcar la doamna Amalia, atunci, vă rog eu frumos, uitaţi-vă la mine. Am dat buletinele, ne-a notat la catastif, ne-a explicat drumul. Nu ştiu ce regim are Enel Distribuţie ăsta – care e diferit faţă de Enel Energie, unde am plătit restanţele – dar umblă un aer de instituţie de stat pe holurile astea, ceva care-ţi îngheaţă speranţa că cineva te-ar putea ajuta sau ar putea măcar empatiza cu tine. Îi zic bărbatului: „Lasă-mă pe mine să vorbesc.” şi mă postez în cadrul uşii la secretariat, cu hârţogăraia în mână şi burta în prim-plan. Nimeni dintre cele aproximativ cinci persoane care mişunau prin acel birou nu m-a băgat în seamă până n-am făcut asta singură.
Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate? Nevermore!
Astfel, doamna Amalia a trebuit să ia act de prezenţa şi calibrul meu şi să-mi asculte povestea. De asemenea, probabil c-a răsuflat uşurată când şi-a dat seama că ea, personal, n-are cu ce mă ajuta şi că a reuşit să-l agaţe pe importantul domn Simionescu, aflat în trecere şi în vorbire la telefon pe-acolo, ca să-i paseze cazul meu. Cu două capete mai impunător decât mine, omul mi-a făcut semn din cap şi telefon lipit de ureche să-l urmez, eu i-am făcut bărbatului şi-am făcut cu toţii şir indian până la biroul căpeteniei de trib. Omul a insistat să iau loc şi să vorbească în continuare la telefon, în timp ce peria teancul de hârtii pe care i-l băgasem sub nas. Ori de câte ori dădeam semn să mă ridic, să-i mai explic una-alta pe text, mă obliga să iau loc, de parcă-i era frică să nu-i nasc acolo în eforturile explicaţiilor. Nu nasc, dom’le, stai chill, că mă chinui la asta de trei săptămâni şi tot nu-mi iese. Vezi cu reconectarea, acolo.
În sfârşit, vorbitul la telefon a încetat, dar a căşunat pe mine cu muştruluiala că de ce nu ne plătim lumina. R u fucking kidding me?? Ia-o de la capăt cu casă de vacanţă nelocuită, proprietarul nu ştie, nu cunoaşte, nu are timp cu indexul, cu astea, lasă nişte bani în avans la casierie, softul e prost, adresa din contract e greşită, n-am primit facturi, somaţii, felicitări de sărbători, nimic, pe bune?? Hai, că ne-am înţeles. M-am mai milogit eu pentru reconectare la urgenţă, să nu mai mergem o noapte la hotel – că, în mod normal, termenul pentru legat firele la loc e de maxim 24 de ore de când aprobă ei plata ta în sistem – şi domnul Simionescu l-a chemat pe alt şef, unul responsabil cu treburile astea de teren, care, la rândul lui a sunat pe cineva important ca să trimită o echipă „în zonă” să ne rezolve. Acum. Mi se pare atât de hilar să vorbesc despre un lanţ al slăbiciunilor în condiţiile în care eu cântăream atât.
Am făcut un ocol prin piaţă, dar, pân-am ajuns noi acasă, băieţii se şi ocupaseră. Aveam lumină, căldură, tehnologie şi entertainment, numai speranţă că a doua zi, când mă voi interna, o să meargă totul cum mi-am dorit nu mai aveam.
No Comments