Există un final pentru haosul matinal??

M-au înnebunit posturile de pe Facebook ale mamelor terifiate de începerea şcolii şi de imensa dificultate în a-şi trezi copchiii dis-de-dimineaţă. M-au înnebunit de ciudă!

„Maaaaaameeeeeeee!!!!”, rage de după două uşi copilul mereu lihnit de foame, Buflea.

„Maaaaaaameeeeeeee!!!”, creşte treptat intensitatea şi durata apelării, enervat de lipsa mea de răspuns.

E, „mame” se dă cu cremă pe fund, momentan, nu te poate ajuta. Sunt insensibilă? Mi-am abandonat copilul? Frăţică, e şapte fără un sfert şi ăsta s-a trezit deja cu foamea-n gât. Adică biberonul de peste noapte e deja pişat, nu mai contează. Pentru că, da, copilul meu cel mic se mai trezeşte să mănânce şi noaptea acu’, când e deja mare, la un an şi nouă luni.

„Maaaaaameeeeeeee!!!!” – eu cred că face şi la mişto că, între răgete, se opreşte şi ascultă reacţiile. Nu plânge, nu se tânguie, doar rage „mameeeee”, dar la intervale tot mai mici. E ca sunetul ăla din maşinile şmechere care te avertizează să-ţi pui centura de siguranţă: tot mai puternic şi mai des şi mai des şi mai des şi mai… de crezi c-o să-ţi explodeze maşina în cele din urmă; dar nu, proprietarul ştie că n-o să se-ntâmple, de fapt, nimic; ştie c-o să se lase liniştea, în cele din urmă; dar că trebuie răbdare mare pân-atunci, serios.

Degeaba fur startul: scap de unul, dă peste mine altul

În general, mă trezesc între şase şi şase jumate, aşa am calculat eu că mi-ar ajunge timpul de stat pe WC-duşuit-spălat pe faţă&dinţi-cremuit all over-pieptănat-prin baie dereticat până s-o ia din loc grupa mică a familiei. În ultimul timp, însă – a se citi „de când a început vara adevărată”, probabil din cauza căldurii – mă prind ăştia în ofsaid în feluri pe care prefer să le citesc în povestirile altor mame, decât să mi se-ntâmple mie.

De exemplu, mă uşurez şi eu ca omul dimineaţa, mai prelung, în timp ce mă încarc pe repede-nainte cu noutăţile din social media cu nasu-n telefon, că un alt nas se lipeşte de geamul uşii de la baie (na, acum, dacă ne-au plăcut fiţele şi-avem „vitralii”…) şi o şoaptă se strecoară prin gaura cheii: „Mami, fac pipi!”. După o perioadă în care dădea, pur şi simplu, buzna înspre oliţă, nepăsător la chiloţii din vinele mele, Tudor măcar a învăţat să-şi anunţe prezenţa şi să ceară voie să intre-n baie la nevoi.

Sursa foto

Normal că nu poţi să-i zici copilului „da’ mai ţine-te, frate, un pic!” după o noapte întreagă de adunat secreţii şi după zile întregi de reproşuri din repertoriul: „Du-te şi fă pipi dacă-ţi vine, nu te mai ţine atât!!”, aşa că aleg una dintre cele două situaţii:

1. Dacă e, încă, foarte devreme, mă şterg repede la fund, mă fac decentă şi permit copilului să-şi exercite nevoia. Mi-a întrerupt momentul meu de relaxare, aia e, totul se-ntâmplă cu un motiv, poate nu ştiu eu că am mai multă treabă azi şi n-ar fi cazul să mai pierd timpul chiar aşa, de la prima oră.

2. Dacă s-a făcut decent de târziu, aplic tactica: „Du-te şi trezeşte-l pe tati să vină să ia oliţa să ţi-o dea”, în ideea că tac-su oricum m-a mai văzut cu chiloţii-n vine. Aşa, îmi pot continua pauza de informare şi detoxificare – nu la fel de îndelungat cum era programat, dar, măcar, nu m-am mai sincopat.

Însă, de cele mai multe ori, mă regăsesc în situaţia de mai sus: „maaaaaameeeeee!!!” izbucneşte în disperare fix când mă ung cu cremă mai tare; sau mă epilez mai cu ardoare; sau îmi pun lentilele cu răbdare; sau frec WC-ul nevoie mare – aaa, asta din urmă e cea mai bună variantă posibil, că presupune că sunt deja îmbrăcată la loc şi mă îndreptam, oricum, spre finalul periplului meu sanitar de dimineaţă.

Iar comparaţia cu sunetul de avertizare al maşinilor nu funcţionează până la capăt în cazul lui „maaaaameeee!!”, pentru că ăsta nu se opreşte! Adică, mă rog, n-am ajuns pân-acolo niciodată. De cele mai multe ori, se trezeşte Tudor de gălăgie şi dă buzna peste frate-său cel nehalit. În general, începe şi el să urle: „Maaaamiiiii, Victor vrea lăptiiiic!”, de parcă nu s-ar fi clarificat îndeajuns acest aspect până la momentul respectiv. Iar în restul cazurilor cedez eu nervos şi servesc copilul aşa, cu un picior necremuit cum m-a găsit când s-a trezit lihnit.

Acestea fiind spuse, întreb:

1. Cum e posibil să nu se trezească bărbatu-meu în tot haosul ăsta?? Serios, până la mine ajunge „maaaameeee!!” şi peste zgomotul apei de la duş, iar până la el, care-i după o firavă uşă de placaj, nu??

2. Aceşti doi copii ai mei îşi vor schimba ora de trezire atât de radical până la vârsta de şcoală, încât o să mă tângui şi eu ca mamele alea de pe Facebook că nu-i pot trezi? Pentru că, deocamdată, de invidie pe ele aş muri! Nu că aş vrea să mai pot dormi, ci în linişte să mă pot cremui!

Sursa foto articol