Nu știu dacă există statistici despre cât de des și cât de mulți părinți sunt deranjați de la nevoile lor de cele ale copiilor, dar pot să vă spun că la noi în casă situația s-a înrăutățit de când nu mai există purtători de scutece în familie. Orice vizită a noastră la baie are mare potențial de a fi curmată brutal de un copil sau altul care face pe el. Câte ”victime” din astea om fi? Cu miile? Sau sutele de mii?
Când aveam și eu bebeluși sau toddler-i, nici că știam ce e deranjul ăsta despre care auzeam atât. Să stau pe WC cu copilul de gât?! Frate, mami se duce la baie, se întoarce imediat, ok? Ce mare brânză? Tudor n-a dat niciodată buzna după mine, unde-l lăsam, acolo îl găseam, răbdător. Nu-l interesa să mă privească pe tron, el avea în cap alt fel de basme regești.
Victor, când a luat-o binișor din loc de pe covor, își mai freca nasul de geamul ușii de la baie și scâncea că nu putea trăi fără mine, chinuit de nevoia de alint; dar înțelegea când îl puneam pe fugă cu argumentul că ”nu e politicos să intri peste cineva în baie”. La început, se răzbuna răscolind prin sertare sau furându-mi și maltratându-mi lucrurile care-i cădeau în mână, dar s-a obișnuit și a lăsat-o baltă. După vreun an, dar, mă rog, a trecut, am uitat.
Dom’le, dar de când nevoile nu le-au mai fost asigurate de scutec, în casa noastră cu o singură toaletă și patru inși – care au populat incinta aproape 24 de ore din 24 în ultimele luni, de când cu pandemia – plutește mereu amenințarea scenariului îngrozitor în care ăștia mici și agitați ne scoală de pe WC în mijlocul procesului eliberator. Și, mă scuzați, dar să-l oprești ”la ieșire” nu e ușor. Nici sănătos, de altfel.
Dar nici să-i pui pe copii să se țină nu e indicat – mai ales după ce au trecut, amândoi, prin enervanta perioadă în care strigau în gura mare ”nu fac!!”, ca, apoi, să văd cum li se scurge una, alta, pe crac, citește povestea aici; așa că am început să-i verific de nevoi de fiecare dată când am de gând să intru în baie pentru un timp mai îndelungat. Știți voi… un duș mai lung, un epilat, un numărul doi…
De cele mai multe ori, funcționează: își dau seama că au, într-adevăr, nevoie la baie și reacționează, așa că intru și eu apoi liniștită. Dar sunt zile în care lenea sau cheful de joacă e prea mare. Și atunci apare, de exemplu, situația următoare:
Sursa foto: Kirill Kurashov | Dreamstime.com
– Copii, aveți nevoie la baie? Că intru să fac un duș.
– Nuuuu!
– Siguuur? Pipi, caca, vreunul?
– Nuuuuuuuuuuuuu!
– Bineeee…
🚿🚿🚿 (duș…)
🚿🚿🚿 (duș…)
🚿🚿🚿 (duș…)
– Maaaamiii, ai terminat de făcut duuuuș? (de dincolo de ușă)
– De ce…? 🤔
– Ai terminaaaat?
– Nuuuuu!! De cee?!
– Pentru că… în joacă… mi-a venit să fac caca…
🤬🤬🤬
I-o fi venit în joacă, dar m-a scos din baie pe bune… Na, poftim, acum ziceți și voi: pățiți la fel? Sau aveți două băi? Că alte opțiuni eu nu mai văd la vârsta asta. A lor, nu a mea…
Sursă foto articol: Chernetskaya | Dreamstime.com
No Comments