Am văzut minioni făcuţi jucării, căciuli, torturi, brelocuri de agăţat la chei şi la oglinda retrovizoare, tricouri cu minioni, valize de copii cu minioni, papuci de casă cu minioni, articole de papetărie, ustensile de bucătărie. Am văzut atâta galben în faţa ochilor încât, vrând-nevrând, a trebuit să aflu cine sunt ăştia.
Deşi am savurat cele două Despicable Me (well, pe primul mai mult decât pe-al doilea), se pare că personajele astea mici şi răutăcioase nu m-au marcat atât de profund încât să le iau urma. Adică, în ceea ce mă priveşte, n-au produs, nici pe departe, o impresie la fel de puternică precum pinguinii din Madagascar, de exemplu – dar, na, fiecare cu animălurile sale.
Am râs pe sărite, cu noduri, nu cu lacrimi
S-a râs ceva la Minioni, dar n-a fost o hăhăială continuă, ci în câteva momente distincte, presărate ici-colo; eu îmi dau cu părerea că sărăcia asta de hohote s-a întâmplat din două motive:
1) jumătate din sală era plină de copii, or filmul este, cât se poate de clar, pentru adulţi – care au un anumit background informaţional şi experienţă de viaţă pentru înţeles şi savurat glumele din scenariu;
2) lumea se chinuia să înţeleagă ce îndrugă creaturile alea pe limba lor – care nu e subtitrată în vreun fel, aşa că se merge pe asemănare (cu limba engleză, desigur) şi deducţie în descifrarea dialogurilor.
Sincer, nu ştiu la ce revoluţie mă aşteptam de la acest film care şi-a construit o reputaţie pe nişte campanii de marketing obositor de prezente, dar pe mine nu m-a satisfăcut. În schimb, cunosc oameni, super fani ai curentului, care au gustat şi dialogurile şi firul epic şi personajele şi tot. Ca în multe cazuri în viaţa asta, e doar o chestie de percepţie. Un lucru cred că e valabil, însă, pentru toată lumea: ideea de a-i costuma în salopete de jeans a fost genială.
Minionii fără Gru sunt ca balerina fără tutu
În acest film nu se pomeneşte deloc de Gru, simpaticul personaj diabolic din Despicable Me, „stăpânul” minionilor. Ăla îmi place. Probabil de asta nu m-au încântat aceste creaturi palide, că şi-au făcut film fără Gru. Da, naratorul povesteşte cum au apărut pe lume, dar n-o să mă angajez într-un spoiler răutăcios despre asta, îi las pe fani să dea banul ca să descopere.
Pe scurt: năzbâtiile astea ochelariste, dotate cu bucuria de viaţă a unui copil şi cu ingeniozitatea malefică a unui adult, au pornit în căutarea unui boss al răului pe care să-l servească şi pe care să-l ajute la atingerea scopurilor sale crude. Totul devine mai interesant când răufăcătorul-şef de pe planetă e chiar o femeie. Pe bune? Locul întâi în topul ăsta nu s-au sfiit să ni-l acorde, nu?
Şi asta ţine timp de o oră şi jumătate. Personal, aşteptam ori să se termine filmul, ori minionii să se apuce de altceva odată. Nu ştiu, poate n-am fost eu în dispoziţie, poate n-au fost ei în formă. Cert e că n-am putut lega o poveste de dragoste cu acest fenomen, aşa cum speram c-o să se întâmple după vizionarea filmului. Ce să zic? Mai bine; că, altfel, poate îi băgam minionii copilului pe gât. Şi el e cu Mickey Mouse, se ştie.
Minionii atacă marile ecrane româneşti din 10 iulie. For the record: e mai răcoare la cinematograf decât la terasă.
No Comments