Dupa o noapte de „haus! si atat.”, vorba unui prieten, cand te trezesti prima de pe Pamant pentru ca-l astepti pe tipu’ care-ti citeste repartitoarele, nu mai intelegi daca esti cel mai lucid om in pilaful din capul tau sau, pur si simplu, ramai la stadiul de just varza. 😀 😀 😀
Anyway, din starea incerta de mai sus am discernut – in mod sigur nu fara motiv, dar n-as putea acum sa pun punctul pe „i-ul” din motiv – cele doua lectii ale existentei mele: nimic nu se intampla la intamplare si sunt suma tuturor experientelor mele, pe care ar trebui sa mi le asum (ca sa fac fata consecintelor, nu de alta 🙂 🙂 :)).
Well, the point is ca sunt un cumul al tuturor reactiilor mele tasnite din situatiile care mi s-au perindat prin viata. Sunt un sir al lui Fibonacci uman: tot cu 1 am inceput, naiba stie unde o sa ma termin. Fecare etapa este suma precedentelor, si spirala tot se mareste, ca nu-mi mai incap in piele de lucruri simtite si traite.
Slava Domnului ca nu-mi creste si capul pe parcurs. Oricum, in familie tot mai persista legendele despre caciulile pe care io le-am purtat de la nastere si sor’mea abia pe la trei ani. Gen: „Bula, ia si tu un kil de mere. – Da-mi o sacosa, mama. – Lasa, adu-le in caciula!” 😀 😀 😀
Se pare ca, si la 10 ani de la terminarea liceului – pentru cine mai avea dubii asupra varstei mele incerte, luati-o p-asta! – deci si la zece ani de la ultimul premiu intai cu coronita, gandirea mea tot pastreaza tiparul de ecuatii si functii, de eleva la mate-fizica. Pacat, totusi, ca n-am scapat de limite ;).
Morala? Daca-n viata nu devii mai bun, mai plin de probleme pe cap si pe suflet tot ajungi. But, hei, fetele mele zic intotdeauna: „viata ta e ca o telenovela”. Am si eu o rugaminte: se poate sa nu fie in spaniola, macar?
No Comments