Grecie, frumoasă eşti, dar mereu mă asupreşti (I)

La o săptămână de la plecarea mea în Grecia, am zis să clarific lucrurile că nu mai rezist: nu am fost în vacanţă, ci în delegaţie! Şi n-am huzurit, chiar m-am chinuit! Na!

„Şi? A fost mişto în Grecia?”, m-au îmboldit enervant de asemănător de la rude până la necunoscuţi de pe Facebook. „Te-ai distrat, nu? Hai, că te-ai distrat, erai cu băieţii ăia acolo, pe barcă…” Nu-i aşa? Normal, pe Facebook e totul mişto, să-şi facă lumea sânge rău, cum naiba!

Băi, nu ştiu cum se face că, de câte ori am plecat în delegaţie în Grecia, am păţit câte ceva. Prima dată, acum trei ani, am apărut la super piscina super hotelului unde stăteam – super populată de super tipi super arătoşi – cu un super bigudiu în bretonul meu care, dac-ar fi fost şi el super, nu se mai întâmpla bigudiul. A doua oară – după cum poţi citi aici – mi-am făcut prost bagajul şi-am ajuns să fac mountain climbing pe tocuri la Acropole, treabă soldată cu bătături pe viaţă.

Arabii au un proverb: „Ce se întâmplă o dată e puţin probabil să se-ntâmple şi a doua; ce se-ntâmplă şi-a doua oară, în mod sigur se va întâmpla şi-a treia.” Nu ştiu la alţii cum e, dar la mine, de când l-am aflat, s-a şi verificat de fiecare dată. Şi tot nu mi-a venit în cap atunci când am fost invitată în această delegaţie la greci. Pentru că încapul meu era plin de fluturi că plec de-acasă, peste mări şi ţări, cu avionul şi cu „fetele”, la soare, distracţie şi un pic de muncă – chiar şi de asta mi-e dor, de când tot stau acasă cu copiii şi muncesc pe sponci, când apuc. Şi programul delegaţiei, cu drumuri multe pe autocar, feribot, iaht mi s-a părut chiar cool, foarte potrivit mie, cea mult umblată sau „uşernică”, după cum mi se spunea încă de mică.

Delegaţia în cauză a-nceput c-o pauză

De unde planul iniţial de Grecia era de vineri până duminică, primesc mesaj că „Avem o problemă, trebuie să plecăm de joi. Poţi?”. Păi, asta e problemă?? Delegaţie de o săptămână n-aveţi? Că eu mă bag! Aşa c-am decolat joi dimineaţă spre Atena într-un grup de 30 de persoane, adică oameni din media şi două cupluri – unul cu gemeni, ceilalţi cu o fetiţă – care au devenit părinţi în urma procedurilor de fertilizare in vitro. Urma să participăm la un congres despre turismul medical din Grecia, unde era discutat şi subiectul serviciilor de reproducere umană asistată oferite de greci cuplurilor din alte ţări. Şi unde aveam să aflăm detalii despre cea mai recentă procedură din acest domeniu, efectuată de medici cu intensă activitate şi la Bucureşti de ani de zile.

Aşa că joi la prânz eram deja sub soarele indecis al Greciei, iar până la restaurantul unde-am luat masa se pornise deja o ploicică. Dar nici că ne-a păsat, că eram în gaşcă într-un loc frumos – vezi aici mai multe detalii despre amplasare, pentru că merită o vizită, dacă eşti cu maşina prin Atena – unde au pompat în noi mâncare bună, iar noi ne-am răsfăţat şi revărsat pe Social Media cu diverse aspecte de la locul dotat cu multe acarete pentru admirat şi pozat, chiar şi cu mini-zoo şi aviariu.

Ce nu s-a văzut pe Facebook şi ce m-a dezamăgit iremediabil a fost politica incertă privitoare la fumat, care se făcea cam la liber, cam peste tot. Adică, teoretic, conform chelneriţei pe care-am întrebat-o, fumatul ar fi fost permis doar într-un fel de antreu – care şi ăla, oricum, nu era despărţit de sala mare a restaurantului decât prin nişte stâlpi; practic, conform colegilor chelneriţei adunaţi ciorchine pe bar, se făcea peste tot.

Trist, foarte trist pentru un local atât de minunat, cu loc de joacă pentru copii, spaţiu pentru petreceri de copii, chiar şi toalete speciale pentru copii.

Să tot fi stat vreo trei ore pe-acolo, că ajunsesem deja cu telefonul la priză. Oricum, nu ne grăbeam nicăieri, nu mai era în plan nimic pentru restul zilei. Decât cazat şi, eventual mâncat şi/sau plimbat prin Atena.

Dar când am aflat că hotelul e lângă aeroport şi că o ieşire implică autobuz sau taxi, am dat skip la opţiunea asta şi attend pentru vreo două ore la mini-sala de fitness din incintă.

Mega încântată de antrenament, am înlocuit imediat caloriile pierdute cu gustări nenorocite de la benzinăria de-alături şi m-am culcat. A doua zi dis-de-dimineaţă urma s-o luăm din loc pentru drumul acela cool din program. Deocamdată spun că nu mai vreau să fiu niciodată cool în viaţa mea.

Călătorit-am, pare-mi-se, chiar mai mult decât Ulise!

Ziua de vineri cred c-a fost cea mai lungă din viaţa mea. Nu, n-au fost zilele în care aşteptam să nasc sau alea în care-am făcut şi refăcut aranjamentul la mese pentru nuntă, n-a nici fost ziua în care-am aşteptat afişarea rezultatelor la admitere la facultate, iar alea în care aşteptam telefoane de la diverşi iubiţi cu care eram certată nici nu se mai pun. Nu. Ziua de vineri, 27 mai 2017, aia a fost cea mai lungă.

Ziua în care m-am suit în autocar la opt dimineaţa, am coborât pentru o apă şi-un pipi la 10, la prânz m-am urcat pentru două ore pe-un feribot – unde m-am luptat cu intemperia ca să fac nişte poze decente – am mai mers cu autocarul înc-o oră, am dârdâit de frig şi foame într-un port minuscul unde am pierdut al doilea feribot din traseu – dar am găsit la farmacie să-i cumpăr bărbatului „Fisherman’s Friend” în două arome, măcar lui să-i fac o bucurie; am mers iar cu feribotul jumătate de oră, cu autocarul încă vreo jumătate şi, uite-aşa, am ajuns la ora 17:00 în punctul în care trebuia să fim cu trei ore în urmă: Vathy, capitala insulei Itaca. Frateee, cred că şi Ulise s-a mişcat mai bine decât noi, aşa mă simţeam de praf.

Ilustrez travaliul meu cu aceste poze chinuite prin  parbrizul autocarului, alături de un şofer aproximativ septuagenar, dar cu atitudine şi poftă de viaţă cât jumate din vârstă, care gonea cu 60 pe serpentine şi mustăcea către mine, cea înfiptă cu obiectivul aparatului în partea mea de bord: „Georgina, don’t be afraid!”.

În acest timp, Alis Grasu, şefa Ambulanţei Bucureşti, mă ruga încordată de pe primul rând de scaune din spate: „Nu mai bine îl lăsaţi să conducă?”. Ba cum să nu? Dar nu mă lasă el să-mi conduc cum trebuie aparatul foto cu stilul lui de Fulger McBătrân.

Când am ajuns în Vathy, eram terminaţi de foame, fund şi fără Internet, ceea ce durea la fel de rău precum primele două. La terasa unde ne-au oprit – că n-a mai fost timp de un prânz oficial, şi chiar şi ora era deja indecentă pentru ceva numit „prânz”, am halit imediat parola de la wireless şi nişte souvlaki cu de toate la grămadă şi la foc automat, că n-aveam deloc timp; până la hotel mai era de mers – cu autocarul, desigur – iar conferinţa începuse de mult şi fără noi. Sincer, mă dureau mai tare tenişii-n picioare decât gândul la asta. Oricum mi se părea că muncisem toată ziua, aşa aveam nervii de întinşi…

PS Stai prin preajmă pentru partea a doua a poveştii, doar vrei să afli cum fu cu marinăraşii, nu?