Azi-dimineaţă, Tudor şi-a întins plastilina pe masa din bucătărie fix înainte de micul dejun.
– Haide, mă, Tudor, că ne aşezăm la masă imediat, nu te poţi juca cu plastilina acum, mă tânguiam eu de cealaltă parte a mesei, de sub sculele de machiaj. Setul ăsta de plastilină cu forme de cupcakes era new-entry, l-a dibuit în locul unde ascund tonele de jucării primite la aniversări, ce vor fi dăruite ulterior spre joacă în mod raţionalizat.
– Ba vreau să mă joc cu plastilina asta, la naiba! – cu tonalitatea corespunzătoare, privirea adecvată şi tot.
Ca o femeie ce sunt şi la creier, măcar pe alocuri, mi-au trecut multe prin gând simultan:
- Cât de tare a sunat asta, parcă era un om mare!!
- De unde-o şti de „la naiba”??
- Dacă-l întreb, oare fac prea mult caz de asta?
- Dacă-l întreb, o s-o ia ca pe atenţie negativă şi o să folosească „la naiba” mereu, numai ca să ne atragă atenţia?
- N-ar trebui să mă supăr că vorbeşte urât?
Toate într-o fracţiune de secundă, în care m-am şi hotărât la reacţie.
L-am întrebat cu un ton egal, în timp ce-mi făceam genele cu mascara:
– De unde ai auzit de „la naiba” ăsta? De la noi sau de la grădi? Te întreb pentru că e un cuvânt urât. (Asta cu „urât” merge mereu ca argument pentru extras informaţii, copilul ăsta are un acut simţ al „frumosului”.)
– De la voi.
– Am zis noi vreodată „la naiba”, ai auzit tu?
– Aţi zis.
– E urât. Dacă mai zicem, să ne atragi atenţia.
– O să vă atrag atenţia, pentru că e urât. ………Uite, mami, ţi-am făcut ceva de mâncare! – şi primesc o farfuriuţă cu ceva clătită de plastilină galbenă. Parcă nu mai e atât de horror că şi-a întins maglavaisurile pe jumătate de masă fix înainte de micul dejun.
Încă o dată, acest copil-burete cu urechi de iepure şi memorie de elefant ne-a educat un pic şi ne-a făcut să realizăm că viaţa pe pilot automat nu-i deloc de admirat.
La mulţi ani, Tudor-Mihail, cel mai perspicace copil!
No Comments