Menu
despre lucruri

La plăcinte stai cuminte

la placinte

Băi, eu sunt, cum se zice pe aici, „de la” Moldova, aşa că plăcinta supremă pentru mine e poala-n brâu, frate, nu pseudo-merdenelele umplute cu diverse şi coapte pe fast-forward, aşa cum se atribuie, mai nou, stilului tradiţional al regiunii. De câteva săptămâni, am o poftă disperantă de poale-n brâu, pe care-am început să le hăituiesc prin deja vestitele restaurante „La Plăcinte” din Bucureşti – o extensie a celebrului lanţ de localuri originare din Chişinău. Ia, să vezi tragedie gastronomică.

Plăcinta fără loc

Prima încercare a fost atunci când am sunat într-o duminică dimineaţă să fac o rezervare de şase inşi la restaurantul de pe Ştefan cel Mare, pentru aproximativ ora 14:30, dar mi s-a răspuns într-o suflare: „Din păcate, pentru dumneavoastră nu mai avem locuri până la ora 21:00.”

Nu, n-am pus virgula greşit, am pus-o cum mi-a sunat în conversaţie: omul nu mai avea locuri pentru mine şi asta era din păcate… Sau încerca o glumă neagră nouă şi nu i-a ieşit intonaţia. L-am întrebat de ce pentru mine nu mai are locuri, adică nici măcar nu-mi spusesem numele la telefon – abia atunci era o posibilitate să mă cunoască şi să mă refuze pe mine personal, nu?

A zis că să-l scuz, că e din păcate asta pentru toată lumea, dar că e grăbit şi ne aşteaptă altă dată. Asta pot să cred fără să mă ofensez.

la placinte1

Sursa foto

Plăcinta fără foc

A doua încercare a fost o descindere ad-hoc, într-o seară tot de duminică, deja prea friguroasă şi năclăită de stat în parc cu copilul, la restaurantul express de pe Mihai Bravu, care poartă numele distinctiv de „Plăcinta Point” – deloc un hot spot la ora aia, că era absolut gol şi toate preparatele erau reci.

În localul care arată ca o cofetărie rustică (de altfel, tot respectul pentru stilizarea şi reinterpretarea elementelor etnice în decorarea restaurantelor „La Plăcinte” vizitate până acum) sunt 11 locuri cu totul – după cum scrie pe site – distribuite la câteva măsuţe, plus tejgheaua gen diner american de la fereastră. N-au scaun de copil, aşa că l-am împachetat în baveţică şi l-am ameţit cu o învârtită cu vişine să stea locului pe un scaun normal, între mine şi bărbat, cerberii înfulecători de plăcinte.

la placinte2

Sursa foto

Evident, n-am găsit my precious poala-n brâu, aşa că mi-am alinat mâhnirea cu ce-aveau pe-acolo – nu prea multe, de altfel. Cert e c-am plătit 50 de lei pentru patru bucăţi de plăcintă de diverse dimensiuni şi-un Pepsi la jumate. Nu-i vorbă, ne-am săturat, dar nu asta era ideea. Eu zic: cu banii ăia, îmi face bărbatul o tavă de plăcintă mai adevărată.

Plăcinta fără noroc

Am trecut repede peste dezamăgire şi m-am remontat în hăituirea plăcintei mirobolante din memorie, pe care eram ferm convinsă c-o găsesc într-unul din restaurantele mari, precum cele de pe Ştefan cel Mare, Dacia sau Romană. L-am ales, din considerente de parcare şi ploaie scârboasă, tot pe ăla unde, pentru mine, nu mai erau locuri atunci.

Am descins în grup, plus copilul, tot într-o duminică, mi-am făcut cruce cu limba s-avem noroc de masă şi-am dat uşa de perete. Probabil a fost singurul aspect care a atras atenţia unui chelner în trecere, care şi-a adus aminte, în cele din urmă, că un „bună seara” ar fi frumos şi l-a bălmăjit parcă cu gura altuia. Îl înţeleg: se lucra la foc continuu şi nu era neapărat de la plăcinte. Personalul arăta destul de terminat.

Aşa de tare m-am bucurat c-am găsit masă, c-am uitat să cer şi scaun pentru ăsta micu’ – am aflat, ulterior, că au şi că sunt făcute special pentru restauratele „La Plăcinte”, dar, la momentul respectiv, nu-mi închipuiam unde ar mai putea fi amplasat şi ăsta, la ce înghesuială şi aglomeraţie trăiam. Menţionez că n-am aflat nici aici ostoirea poftei mele plăcintăreşti, dar m-am alinat cu un cheese-cake (sub numele de „prăjitură de brânză” în meniu) cu dulceaţă din coacăze negre, măcar să nu-mi pară rău de drum.

După ce a călărit canapeaua în toate părţile şi a mai lins ceva din pământul de la florile montate fix lângă, copilul s-a vrut jos de la masă ca să inspecteze teritoriul. Cu aceasta ocazie, am descoperit un micro loc de joacă – o măsuţă cu două jucării, vreo patru scaune de copil (nuş’ cum au gândit ei distribuţia recuzitei de joacă) şi un căluţ din lemn gen balansoar; şi am văzut prin farfuriile oamenilor că mai toţi haleau pseudo-merdenele din alea rotunde – adică plăcinte domneşti sau ciobăneşti – şi beau compot de fructe de pădure (dubios de ieftin faţă de limonadă, adică 7 lei juma’ de litru) – e bunicel şi, bonus, poţi mânca fructele scofâlcite cu linguriţa, dar să ştii că ţi-l aduce încălzit, which is kinda bleah…

la placinte3

Sursa foto

Cheese-cake-ul a fost bun, comparabil cu al bărbatului (dar cred c-a luat puncte prin prisma dulceţii de coacăze); copilul s-a mozolit, ca şi data trecută, cu plăcintă cu vişine, apoi cu nişte domnească cu brânză de oi de la taică-său şi a neutralizat cu paiul nişte amestec de gingerată şi limonadă; am plătit, din nou, o sumă cu care am fi făcut fursecuri pentru toată scara (73 de lei plus tips că, deh, de data asta am fost serviţi la masă – în aproximativ jumătate de oră de la comandă, apropo), dar iritarea pe notă s-a compensat cu gândul vinovat despre cantitatea impresionantă de firimituri proiectată compact pe o rază de X în jurul canapelei noastre.

Având în vedere că mai deţinem, încă, în familie persoane care pot coace o plăcintă decentă cu mere, brânză sau dovleac, permite-mi să nu fiu impresionată de ceea ce aceste restaurante îşi doresc să pună în faţă ca atracţie principală. Probabil că-i dau pe spate pe străini cu asta şi cu decorul. Ar mai fi şi corporatiştii prea ocupaţi să aibă o viaţă, în general.

Totuşi, o să revin la ei, că n-am terminat de criticat meniul. Mi-a atras atenţia un borş roşu cu carne de porc. Vreau să văd dacă bate borşul meu de sfeclă.

A, şi că pot veni cu copilul, dacă tot e pentru nefumători şi au scaune „special făcute” pentru ei.

 

Sursa foto articol

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

No Comments

    Leave a Reply