Lăsaţi kinderii să vină la mine!

Băi, mi-am pus nişte poze cu kinderi pe FB. Am nepoate de sânge, nepoţi de prietene, I have children all around me. Mă simt ca Guliver în ţara piticilor. Cu nicer shoes, ofc. 😀

Dar mă, nene, de la pozele cu ăştia micii a început o maaare nebunie:
– Awwww, ce bine îţi stăăă!
– De ce nu faci şi tuuuuu?!?! Awwww, awww, awwww x 10
– ……
– ……
– ……
Până la (asta a fost capacul stării mele agitate de azi):
– Eu cred că te simţi inferioară că n-ai copii.

Băăăi, de obicei, la din astea răspund cu: „Zi, să mori tu! Serios?“. Totuşi, persoana are copii acasă, nu-mi şi nu-i permit urări de rău.

I know, I’m 30. I know, aproape toate prietenele mele au kinderi. Şi majoritatea colegelor de generaţie. Şi gagici care au terminat facultatea mult după mine. Hell, în UK, o româncă a născut la 11 ani, plm!! E clar că tre’ să mă simt în inferioritate, nu? 

Un lucru ştiu cu siguranţă: mi-am dezvoltat răspunsuri pentru toate întrebările kinder-related cu care sunt bruscată:

1. De ce nu vrei să ai copii? – Nu e că NU vreau, nu cred că e momentul. Şi, sincer, l-aş prefera pe unul mic şi defavorizat de la stat. Pe stilul: „Angelina’s got one, Madonna’s got one, now Georgiana’s got one!!“

2. Cum să nu vrei să ai copii??? – Consider strongly că nu e un MUST în viaţă. Eu aş întreba: cine le-a dat maşină tuturor idioţilor care nu ştiu s-o conducă??? Ha???

3. Pentru ce trăieşti, atunci? – Pentru eul meu. Pentru eul celor din jur. Pentru înţelegerea oamenilor. Pentru evoluţia mea. Pentru scris. Sunt oameni care se dedică unui număr mic de persoane – părinţii de copii; şi sunt oameni care vor să se dedice tuturor – eu. Actually, e un egoism cumplit la mijloc, nu?

Pliz, asiguraţi-mă că am rezolvat şi acest issue. Iar dacă mă vedeţi împingând un cărucior prin parc, contează al cui e? Contează că-mi place. Hai, pupaţi-vă kinderii din partea mea! 

Sursa foto