Lăuzie pe fast-forward

Na, că s-a scandalizat mapamondul cum a născut Kate cu noaptea-n cap, iar la lăsarea serii aceleiaşi zile s-a şi cărat la domiciliu cu mica prinţesă, nu înainte să facă publicului şi presei un pic cu mâna la poză în faţa spitalului, coafată şi machiată. Adică n-a stat iar vreo trei zile în spital ca prima dată şi nici n-a ieşit cocoşată şi crăcănată de durere, cum s-o fi aşteptat lumea ca după o a doua naştere. Cu toate că majoritatea mamelor care-au trecut prin asta spun că, de la a doua, practic iese singur – dacă ai mers pe natural, desigur.

O să mă risc aici cu nişte detalii mai scârboase pentru profani, dar aş vrea să-mi susţin părerea că publicul a fost idiot de data asta (presa care a susţinut varianta mamei-surogat nu mai spun), povestind un pic despre naşterea kinderului meu. Nu prea multe, că nu vreau să fac spoiler la cartea pe care mă chinui s-o scriu de-atunci. Totuşi, poate o ieşi vreodată.

Naştere în doi timpi şi nişte mişcări Lamaze

Am auzit toate poveştile posibile despre cum o să fie la naştere şi după. Aia cu mori de durere în timpul şi mori de somn timp de multe luni după a fost hit-ul celui de-al treilea trimestru de sarcină. Am zis că, dacă am rupt în două previziunile binevoitorilor despre cum o să mă fac cât China şi-o să dau bir cu fugiţii spre cezariană în cele din urmă, apăi oi călca eu şi peste alea atribuite lăuziei.

Pe scurt, am născut. Chiar pe scurt am născut, în patru ore jumate, de la ruptul apei la restaurant, primele contracţii la mall (a fost absolut necesar să am pantofii aceia de la Zara) şi până când am primit în braţe patru kile de kinder negricios şi turtit, în cada de naştere. Când naşti în apă, n-ai voie la epidurală, epiziotomie şi ce-ar mai vrea staff-ul medical să-ţi facă numai să te vadă terminată şi să plece mai repede la casele lor. Adică forţa fie cu tine şi scoate-l afară cum te pricepi.

Prima poză cu kinderul, la o oră şi jumătate de la naştere.

După ce i-a tăiat tac-su cordonul ombilical şi i l-am pasat pentru măsurători & stuff, a zis doctorul să ies din cadă, că mai sunt nişte treburi de evaluat după. Ies, dom’le, cum să nu? Mă urc şi pe masa de examinat, cum să nu?

În zece minute am primit copilul înapoi şi ne-am făcut toţi trei ora de aur (Google it, it’s nice) fix acolo, cu râs, cu plâns, cu Buddha Bar din difuzoare şi nişte poftă de mâncare. După ce s-a terminat cu cavalcada de hormoni, am zis s-o luăm spre salon, că era deja spre nouă seara şi aştepta lumea pe Facebook poza de rigoare, plus c-aş fi dormit un pic – nu mai zic de ăla mic, care cu asta se îndeletnicea din secunda doi, după ce s-a prins de noua schemă de convieţuire.

Eu am vrut pe jos, dar doamnele în halate albe au insistat să iau liftul în scaunul cu rotile, totuşi, că aveam de coborât ceva scări. OK, dacă asta-i politica spitalului… Dar să ştiţi că pot să fac şi nişte genuflexiuni acum. Da, nu ne îndoim, tu ia loc în scaun.

Uimitoarea aventură a misiunii creatoare

Şi, ca să revin la treaba cu Kate: la zece ore de la naştere (a doua a ei), când pleca deja acasă, eu (prima a mea) mă trezeam pentru o nouă zi obişnuită. Bine, e drept, mai mult am păzit mogâldeaţa peste noapte, credeam c-o ia la pas pe plaja de sub geamuri şi alta nu. Oricum, în afară de o durere care îmi amintea că tocmai am născut când stăteam pe fund, funcţionam la fel ca înainte. Aveam masajul uterin făcut, eram deja strânsă în burtieră, duşată, igienizată, mă machiam şi aşteptam micul dejun, că altfel nu se poate. Patrulam prin salon nerăbdătoare să vină rudele la vizită şi să se trezească micul individ, să văd şi eu cum e să ai copil.

Poză la o săptămână de la naştere, când ne-am întors la Constanţa să-i facem copilului certificatul.

Am născut vineri seară la o clinică din Constanţa. Duminică la prânz am plecat cu toate catrafusele de stat în spital şi de două săptămâni la mare, plus copil, spre casă, la Bucureşti. Pe o autostradă înfundată de weekendiştii de litoral care mergeau tot într-acolo. La nici 48 de ore de la naştere, eu stăteam la coadă la budă la benzinărie, în tunică de plajă, cu nişte fete la ciclu care se tânguiau de burtă şi-mi cereau Nurofen. Le-am lămurit de situaţia mea. Le-a trecut durerea subit.

De a doua zi am rămas singură acasă cu copilul. Din aproximativ a doua săptămână nu mai aveam burtă deloc.

Acum să-mi ziceţi voi mie dacă schema Kate e imposibilă. Dacă e absolut absurd să arăţi decent de radios şi să stai la câteva poze la zece ore de la o naştere naturală, mai ales când ai în spate o echipă de ajutoare care să-ţi facă şi să (te) dreagă.

Şi nici eu n-am născut cu mamă surogat. Am nişte pantaloni care s-o dovedească şi nişte bluze strâmte-n spate acum.

Sursa foto articol