Azi e ziua Oanei Raceanu. 😀 Ea este un personaj din copilaria mea. Acum, nu mai exista fix ca atunci. Just wait and see what happened. 😉
Dau disclaimer ca-n filme: personajele sunt adevarate, dar sigur descrierea lor e influentata un pic de fictiune si de trecerea timpului. Oricum, feelingu e ala care conteaza. 🙂
La mine-n clasa era Oana Raceanu. Era inalta si slaba si cu parul lung si gri – sau asa-mi imaginam eu de la pisica ei birmaneza si rea – si avea masina de cusut acasa. Cu care demonta camasile lui taica-sau si monta colectii intregi de bluzite pana la buric. 😀
Oana Raceanu avea si color TV inainte de ’89, de faceam vizionari cu Prelipceanu. La vreo doi ani dupa a aparut si-un fax, drept pentru care eram trei fete la approx zece ani care colantam foi A4 cu poze si poezioare – powered by me, since back then 😀 – si le trageam la fax, gen sa ne multiplicam revista. Care se chema „What’s up?!?”. Pentru „cei ce nu-ntelege”, o sa caut minunatia aia si-o s-o scanez. E de pus pe facebook, oricum. 😀
Oana Raceanu avea si breton avangardist la parul lung si gri, cei mai stramti blugi si mai scurte bluze pe sub uniformele din clasa, lua toate miss-urile din scoala si era printre putinii copii de atunci care dadea super „bairame” in sufragerie. 😀
La 12 ani, destul de pufoasa si nici pe departe cu lookul Oanei Raceanu, ajunsesem sa urasc Vaya con Dios – Neh, na, na, na! Nu puteam s-o dansez – drept pentru care am facut dansuri de societate, nu puteam sa imbrac fuste la fel ca Oana Raceanu si sa am bretonul ei la parul meu, de altfel, la fel de lung, dar nu atat de gri. 😀
Ne-am contrat pe baieti, dar ne-am si ajutat la scoala – mai mult eu pe ea: probabil eu alesesem, zic, pixul si cartea de pe tava ursitoarei, nu creionul de ochi si margelele, ca Oana Raceanu. 😀 In schimb, ea ne incanta cu parada modei izvorate din dulapul generos al familiei. Iar la plictis, saream sincron pe patul matrimonial parintesc, numai sa scoatem afara jivina de pisica cuibarita dedesubt.
A fost frumos cu Oana Raceanu. Apoi am intrat la liceu. Eu la mate-fizica, ea la stiinte mai umane. Ne-am vazut fiecare de bairamele si baietii nostri. Later on, eu am ales Bucurestiul, on my own. Ea s-a maritat si-a plecat la Iasi. 🙂
In septembrie trecut, am avut intalnirea de zece ani de la terminarea liceului. Cu o saptamana inainte am visat-o pe Oana Raceanu. Era rau de toot. Cu casa, cu familia, cu tooot. Si m-am trezit asudata toxic: oricat mi-au suferit orgoliul si relatiile cu sexul opus din cauza ei, in cei opt ani petrecuti impreuna, nu i-as dori niciodata asa ceva Oanei Raceanu. Si m-am dus cu un cheag pe inima la intalnire.
Si-am vazut-o: tot inalta, tot subtire, tot cu breton. 🙂 Dar cu un sot si doi copii, cu ochelari finutzi de doamna serioasa, cu un outfit care avea ceea ce a pastrat mereu Oana Raceanu, oricat de scurta ii era bluza: bun-gust. On the other hand eu: no family, no children, lost the glasses, 10 kile minus, ma ocup cu clubareala in special si in timpul liber. N-am stat sa judec nici: 1. cum e mai bine, ca ea sau ca mine; 2. cum e mai bine, ca ea acum 18 ani sau ca ea acum.
Oana Raceanu ramane, pentru mine, un pic de soare din copilarie : sa ma uit prea tare la ea, ma parjoleam. In rest, all ok: bronz frumos si feminitate furata. 😉
Ultima data cand am vorbit, i-am recunoscut: in cei zece ani de la bac incoa’, cand nu mai stiam nimic-nimic reciproc, m-am consolat cu ideea si imaginea Oanei Raceanu in Rachel din Friends. 🙂 Am vazut toate seriile de patru ori fix si aproximativ de cinci. Si, de cate ori am incercat sa fiu Rachel macar un pic, a trebuit sa recunosc: mi-a iesit intotdeauna Monica. 🙂
PS. LMA, Oana Raceanu! chiar daca in ID cardul tau de plastic scrie acum altceva, esti aceeasi pentru mine si copilaria mea din cap. :*
No Comments