Lucruri sfinte pe apa duminicii

Ah, în sfârşit, îmi plimbam şi eu bulanele unse cu SPF sub un soare adecvat, prima ocazie de niciun-dress pe anul ăsta cu vreme atât de obositor de înşelătoare. Terasa La Barbu emana miros de cafea şi nişte muzică slabă, dar veselă, de club prost de Mamaia, Dunărea curgea şi ea pe-alături liniştită, ca de duminică dimineaţă, enoriaşele la ţol cernit dezbăteau pe băncile de pe „faleza” atât de ilar optzecistă, iar cărucioarele şi bicicletele cu d-ăştia micii, aproximativ ca al nostru, începuseră deja să mişune spre locul de joacă şi fumat intens al parcului central din Călăraşi, pepinieră de păpădii şi statui ciobite.

Dar era frumos, că mi-era, în sfârşit, cald cu toate membrele la vederea soarelui, că anul trecut pe vremea asta aveam deja ditamai urma de ceas de atâta stat cu kinderul sub soare prin parcuri. Până şi instalaţiile postmoderniste ruginite, rămase pe malul apei de la nush ce concurs de skill-uri artistice locale, îmi păreau impresionante în toată plinătatea dimensiunilor lor măcar. Familia noastră rula de-a lungul Dunării, că voia să vadă copilul „apa mare”.

Gunoiul gândirii goale

Parapetul care mărgineşte faleza din parc are o deschizătură mare, de coborât spre pontonul de unde poţi lua barca spre malul celălalt. Sincer, n-am văzut vreodată să se facă asta, dar un anunţ pe-o tablă de tablă îmi zice şi cât costă traversatul tur sau/şi retur. Insignifiant. În apa din jurul pontonului se strâng toate gunoaiele pe care gunoaiele Pământului din oraş le aruncă în zona asta a Dunării. Treaba asta îmi strică energia de fiecare dată, proastă treabă.

De data asta, pe ponton era o babă. Cu batic inspirator de respect, stătea între aplecată şi pe vine deasupra apei, cu nişte pungi în mână.

– Ce face?

– Aruncă gunoiul în „gârlă”, că aşa ştiu ei să facă. ce sa facă?

Avea şi bărbatu-meu o voce de mormânt, să se asorteze cu faţa mea. M-am răcit în SPF. Baba a dat drumul meticulos dintre degete fiecărei bombe ecologice pe apele revoltător de liniştite ale acestui fluviu paradit tocmai la vărsare.

Deasupra acţiunii, la buza falezei, se hlizeau doi jandarmi, mai că nu scuipau seminţe la teatru.

– Băi, ce plm (Google it, e urât) fac ăştia? N-ar trebui s-o amendeze? Ia să-i întreb.

Bărbatul, care, de obicei, îmi zice să stau cuminte, de data asta n-a ripostat. Baba îşi terminase deversarea şi urcase înapoi pe faleză, iar jandarmii au interceptat-o tot cu gura până la urechi. După niţică parlamentare, şi-au văzut amândoi de treburile lor. Fantastic. I-am luat pe la spate:

– Ar trebui s-o amendaţi şi dumneavoastră o lăsaţi să plece?! Nu pot să cred!

Noroc că eram îmbrăcată nu ca cei de-ai locului şi, bonus, cu fustă scurtă, altfel cred că mă luau pe mine la ameţit, în locul babei. Probabil i-a influenţat şi aspectul casnic bărbat plus copil în cărucior.

– Staţi, doamnă, că asta discutam cu femeia – care făcuse deja greşeala să se întoarcă din drum, direct în gura noastră.

– De ce aruncaţi gunoaie în Dunăre?! Cum vă permiteţi aşa ceva?! Eram cu ochii pe-afară de indignare, şi eu, şi bărbatu-meu.

– Dar nu sunt gunoaie, sunt lucruri sfinte, de la candelă! Aşa se face.

– Păi, şi de ce le-aţi pus în pungi?, încearcă bărbatul o abordare mai rezonabilă.

– Doamnă (făi, babo, i-aş fi zis, de fapt), pungile alea nu sunt biodegradabile decât în sute de ani, înţelegeţi? Poluaţi apa!

– Doamne, dar sunt lucruri sfinte! Aşa se face. Şi oricum se opresc un pic mai jos, se adună acolo.

– Şi cine le strânge de-acolo? Nu le strânge nimeni. Sufocaţi apa cu gunoaie!

– Dar nu sunt gunoaie, sunt lucruri sfinte, de la candelă, îi clănţănea nodul de la basma sub bărbie.

Avea bunică-meu o înjurătură dragă pe care i-aş fi aplicat-o idioatei atunci – „tu-ţi candela mă-tii” îi zice – dar îmi stricam şi ultimul strat de zen.

– Numai prostii vă învaţă preoţii ăştia la biserică!, atât mi-a venit să-i arunc pe spate, probabil şi sub influenţa recentelor dispute despre orele de religie din şcoli. Iar domnii ar trebui reclamaţi!

Baba se pierdea năucă în peisajul de parc optzecist neîngrijit. Pungile ei se pierdeau în aval, odată cu un alt strop din sănătatea planetei. Cât ne-o mai ţine Pământul ăsta oare, că ne-am pişat pe el definitiv.

Sursa foto