M-am mişcat eficient cu dosarul de stimulent

Mi-am făcut o cruce mare azi când am terminat cu dosarul de stimulent de inserţie. Pentru că totul a durat vreo jumătate de oră!!

Că m-am întors la lucru din concediul de creştere şi îngrijire Victor, a cam aflat toată lumea de pe Facebook. Că a trebuit să fac asta mai devreme cu două luni decât limita de doi ani la care aş fi fost obligată, în cele din urmă, s-o fac, a fost o surpriză şi pentru mine.

Mă rog, într-o discuţie casual la început de august cu cea mai bună prietenă a mea, specialist pe HR, îmi fugi pământul de sub picioare când am aflat că, după legea cea nouă a „maternităţii” – care-mi dă stimulent de inserţie de vreo 650 de lei pe lună până la trei ani ai copilului – trebuie să revin în câmpul muncii cu cel puţin două luni înainte împlinirea vârstei de doi ani. Dacă se mai punea şi problema ca tatăl să beneficieze de luna aia de concediu de îngrijire copil, deja ieşeam c-o lună pe minus, că noi, în câteva zile, zburam în Turcia în vacanţă.

Deci:

1. Bine că nu s-a pus problema.

2. Trebuia să mă întorc la serviciu cel târziu pe 18 septembrie (Victor fiind născut pe 18 noiembrie). M-am întors pe 15, vinerea de dinainte, să nu aibă ce comenta ăştia de la Agenţia de Plăţi.

Aşa că, dacă voiam banii statului, trebuia să anunţ la DGSAPC (citeşte „Protecţia Copilului” şi gata) de sector, în decurs de 15 zile, revenirea la muncă. Şi să depun dosarul pentru stimulent în maxim două luni de la reluarea activităţii. Zic ieri să-mi iau de-o grijă şi cer deja la HR-ul de la serviciu actele ce ţin de ei, le descarc şi eu frumos, elegant, de pe situl instituţiei, p-alea ce ţin de mine şi m-apuc.

Clasicul dosar cu şină – mereu motiv de pricină?

Azi m-am cerut să lucrez de-acasă, că tot aveam să stau pe drumuri cu dosarul de stimulent – bine, mai voiam să organizez o ciorbă, o rufă, c-am rămas de tot în urmă cu mersul ăsta la birou de două zile J)) Pe la unu primesc mail că-s gata actele. Zbor, că la trei închide la stat. Doar că mie-mi ia ceva să ies din casă. Şi unul dintre acte a trebuit refăcut de HR. Şi m-a mai încurcat un bulă cu parcarea la faţa locului, de simţeam că nu mai ajung odată unde trebuie!

Era două şi 20 când m-am aşezat pe scaunul doamnei de la Protecţia Copilului. Şi m-a lovit răceala:

– Aaaaaa, am uitat un act, şi dau să abandonez misiunea.

– Lăsaţi. Depuneţi dosarul acum şi mi-l aduceţi dumneavoastră mâine, poimâine…

Să ridice mâna sus cine a mai întâlnit asta la stat. Nu vi s-a părut SF?

– Ah, mulţumesc mult.

Şi doamna s-a apucat să scoată actele din dosar. Pentru că da, ca de obicei, a fost special request pentru celebrul dosar cu şină, dar eu am adus ce-aveam pe-acasă: din ăsta mai modern, din plastic. Zic „auleu, scoate actele din dosar ca să mi-l respingă, că nu-i din ăla clasic…” Da’ de unde?! Doamna chiar le verifica.

– Ştiţi, acolo n-am completat…

– Imediat ne uităm împreună prin acte… Burda România… Burda e o revistă, nu?

Gata, sunt safe, am ajuns la omul din spatele biroului.

– Da, e cea mai cunoscută dintre revistele noastre. Dar eu lucrez la Femeia., mai ştiţi revista Femeia., nu?

Doamna ridică din acte o privire aşa de pătrunzătoare, încât aş fi putut crede că revista Femeia. a marcat-o profund în viaţă.

– Primul copil?

Nicio problemă, mie-mi plac şi dialogurile mai kafkiene, aşa…

– Al doilea.

– Păi, vedeţi? Nu dumneavoastră ne-aţi adus data trecută reviste? Burda şi Femeia.?

– Ah, nu eu. Poate vreo colegă…

– … posibil…

Completez ce-mi mai dă acolo, semnez ce-am mai ratat – „că aşa ne cer ăştia” – şi-i amintesc de actul lipsă: dovada contului bancar, semnată şi ştampilată de bancă.

– Păi, daţi o fugă acum până la Costin Georgian aici sau la Titan şi-mi aduceţi.

– Dar se termină programul până mă întorc… N-aveţi până la trei?

– Pân’ la trei e programul cu publicul, dar noi suntem aici până la patru. Îi ziceţi băiatului de jos că aveţi de adăugat un act la dosar şi vă lasă.

– OK, mulţumesc mult!

Sunt deja siderată, dar nici nu-mi mai pasă, în condiţiile în care am marea şansă să rezolv totul azi!!

Sursa foto

Doamna pune hârtiile în ordinea ei, îmi dă bileţelul cu numărul de dosar, îmi zice cam pe când să mă aştept la bani şi-mi returnează actele în original cu care-am venit. Cu un gest scurt, verifică ceva pe verso-ul certificatului de naştere al lui Tudor:

– Tot la mine aţi fost şi prima dată, spune cu un mix de satisfacţie, condescendenţă, amuzament, profesionalism.

– Serios? Ridic şi eu colţul certificatului – şi-a recunoscut ştampila şi scrisul de acum patru ani. Cum ar veni, suntem cunoştinţe vechi.

Am gonit către cea mai apropiată bancă a mea şi mi-a luat de trei ori mai mult să găsesc un loc de parcare decât să primesc hârtia. Dar am reuşit ca, la 15:02, să ajung înapoi în faţa uşii care dă către raiul dosarelor pentru ajutoare sociale, acum dublată de un bodyguard ce părea dotat cu forţe proaspete.

– Ştiu că programul s-a terminat acum două minute, dar mai am de pus un act la dosar şi doamna a zis că pot să-l aduc acum, şi-i gesticulez cu hârtia pe la bicepşi.

– Da, mergeţi!

Este fucking unbelievable şi mă minunez toată în pas săltat până la etajul doi. Unde intru în biroul doamnei fără să mai bat şi le tulbur şueta de după program cu hârtia mea.

– Mulţumesc mult!

Ghici cine a zis asta! Doamna de la stat. Doamna de care, teoretic, ne e mereu frică. Astăzi n-a fost cazul, ceea ce-mi dă speranţa că şi funcţionarii publici sunt oameni cu care-am putea renova ţara asta.

– Eu vă mulţumesc! O zi bună!

Sursa foto articol