M-a terminat acest sezon cu bolile în foileton!

Iarna asta a fost cel mai grea din cariera mea de mamă de până acum din cauza multiplelor îmbolnăviri din familie. Toţi am fost atinşi într-o oarecare măsură, dar Victor a bătut recordul de departe. Aşa c-am scris acest text căutând o explicaţie, dar şi să mă calmez, în parte.

Când l-am dus pe Tudor prima dată la grădiniţă, era epidemie de scarlatină. Avea un an şi nouă luni şi nu se îmbolnăvise cine ştie ce până atunci. Chiar huzurisem din punctul ăsta de vedere, spre frustrarea (cred, că, altfel, nu-mi explic sclipirea machiavelică din ochii obosiţi ai) majorităţii mamelor cu copiii un pic mai mari şi deja cu statut oficial de preşcolar, copii care stăteau mai mult pe-acasă decât pe la instituţiile aferente, pentru că viruşi. Aaaa, mai ales că ăsta micu’ al meu nu fusese alăptat, deci sistem imunitar „compromis” – trebuia, clar, să mă aştept la Apocalipsa stării sale de sănătate odată cu intrarea în colectivitate. Nu s-a întâmplat.

Nu s-a prins scarlatina de el atunci – offtopic, m-am rugat mult pentru asta la vremea respectivă, pentru că eram gravidă cu Victor în primul trimestru, iar bunică-mea care m-a crescut nu-şi amintea să-mi spună dacă bifasem scarlatina printre bolile copilăriei, deci nu ştiam dacă sunt imună sau nu; revenind: de aproape trei ani de când Tudor e preşcolar cu acte, nu ştiu dac-a stat acasă ocazii numărate pe degetele de la o mână. OK, a bifat o viroză, o otită, o enterocolită ca tot omul mic, dar, se pare, cu imunitate mare. Şi el e ăla despre care lumea spune că „e prea slab, cad hainele de pe el, ar trebui să mănânce mai mult etc.”.

Unul e sănătos tun, altul bolnav în surghiun

De la sărbători, pe Victor l-am ţinut acasă deja de vreo patru ori; nu s-a împlinit niciun an de când e la gradiniţă – aceeaşi ca şi Tudor – şi deja mă epuizează subiectul boală. Şi el a crescut cu aceeaşi marcă de lapte praf, şi el a lins pe jos prin parc la fel de mult ca frate-său, ba chiar lui i-am călcat hainele mai puţin ca bebeluş, i-am sterilizat biberoanele pentru o perioadă mai scurtă de timp, a crescut mai puţin imaculat. Cu toate astea, pediatrul îl cunoaşte mai bine decât pe frate-său mai mare.

Victor e copilul care poate face reclamă la sirop de tuse sau aerosoli, că are oricând horcăitul la el. La nici doi ani jumate, este membrul familiei noastre care a luat cel mai des Smecta în viaţă.

În sezonul ăsta păcătos, de iarnă doar în calendar, însă prea călduros, când viruşii au atacat cu patos, bucuria reîntâlnirii noastre din fiecare dimineaţă, la trezire, a stat mai mereu sub umbra temerii că iar are muci, iar o fi încins, iar îl doare ceva, iar e apatic, iar trebuie să-l ţin acasă.

Am fi experimentat de numărate ori scenariul clasic şi tragic al familiei cu doi copii mici, care-şi pasează germenii de la unul la celălalt într-un loop înnebunitor, dacă Tudor n-ar fi atât de bine înfipt pe picioare.

El continuă cu mersul la grădiniţă ca soldatul rus, în timp ce Buflea boleşte la domiciliu, cu de toate uns. Rareori s-a prins ceva de ăsta mare, deşi e genul de copil cu beţe în loc de picioare.

Deci, ce se întâmplă? Care e secretul că unul boleşte şi celălalt huzureşte?

Diferenţa între cei doi o face moştenirea genetică, felul în care cromozonii mei şi ai lui bărbatu-meu s-au combinat în fiecare dintre copiii ăştia. Ca urmare, Victor s-a ales cu un fond alergic pe care se altoiesc din plin virozele şi inflamaţiile. Medicul pediatru mi-a explicat că asta a venit la pachet cu dimensiunile sale mai… deosebite şi cu sexul bărbătesc; pe scurt: există studii care au stabilit că bebeluşii de sex masculin mai corpolenţi poartă, de obicei, un fond alergic, prin urmare sunt mai aplecaţi către viroze, astm, dermatită atopică etc.

Astfel încât, primăverile şi toamnele au fost mereu mai dificile pentru el din punctul ăsta de vedere, cu maiestria lor de a stârni alergii; dar iarna stăteam liniştiţi, de obicei; numai că săptămânile astea de ianuarie-februarie cu temperaturi peste 10 grade Celsius au dat liber la viruşi şi i-au zăpăcit organismul la fel de intens ca un sezon alergic.

• Ăsta e unul dintre motivele pentru care unii copii se îmbolnăvesc în colectivitate şi alţii nu: diferenţa de fond genetic, care determina şi arhitectura sistemului imunitar.

• Apoi, mai e chestiunea spălatului pe mâini în decursul zilei, strâns legată de purtarea scutecului sau folosirea toaletei: un copil care îşi face nevoile la oliţă sau WC se spală automat pe mâini după, adică mult mai des decât unul care poartă scutec şi este schimbat de personalul grădiniţei, care îl spală pe mâini pe copil doar înainte de masă, să spunem. Şi toată lumea ştie că spălatul pe mâini este una dintre regulile de bază pentru păstrarea unei stări bune de sănătate.

• Bineînţeles, o mare diferenţă o face şi nutriţia, cu accent pe consumul de proteine, atât de importante pentru un individ în creştere şi pentru sistemul imunitar. Iar Victor nu (prea) le are cu carnea, în principal. În timp ce Tudor îşi poate da doctoratul în ros de os, Victor e aproape vegetarian. Carne – aşa şi-aşa, o mestecă şi-o scuipă, că-i e lene; ouă – deloc ca atare, trebuie să i le ascund prin mâncare; lapte şi iaurt – oricând, dar nu sunt suficiente; ok, îi plac mazărea, lintea etc., deci consumă proteine vegetale, dar acestea nu cuprind toţi aminoacizii necesari organismului uman şi nici nu le avem în meniu atât de des… El e mare fan legume, grăsimi şi carbohidraţi: orez, pâine (mai ales cu unt), paste, măsline, avocado etc.

Sursa foto

• Mai e şi somnul implicat în susţinerea funcţionării sistemului imunitar, iar Victor a fost un bebeluş mult mai agitat decât Tudor, din acest punct de vedere. Vezi aici cum mă plângeam la vremea respectivă.  Asta e o chestie valabilă la orice vârstă, adică ne dă peste cap şi pe noi, adulţii. Somnul insuficient sau un somn care nu e de calitate (fragmentat, superficial, la ore nepotrivite etc.) nu permite organismului să deruleze în tihnă toate procesele necesare pentru funcţia de apărare. De exemplu, în timpul somnului se produce extragerea nutrienţilor din alimentele îngurgitate şi digestia fibrelor, acestea din urmă fiind combustibil pentru bacteriile din sistemul digestiv, care se ocupă de susţinerea sistemului imunitar al organismului.
• Mai poate fi vorba şi despre comportamente particulare, precum suptul degetelor sau băgatul în gură a diverse obiecte, scobitul în nas, frecatul la ochi etc., atingerea feţei, în general, precum şi tendinţa de a sta „în sufletul” altor copii. Astea sunt mană cerească pentru libera circulaţie a viruşilor. Nu ştiu cât stă Victor nas în nas cu alţi mucoşi pe la grădiniţă, dar, în mod sigur, este, de fel, un copil mult mai lipicios decât Tudor, aşa că nu mi s-ar părea deloc trasă de păr această ipoteză a îmbolnăvirilor lui frecvente (ipoteză coroborată şi cu mulţi dintre factorii de mai sus, desigur).

Mi se pare ultima fiţă să dai vina pe grădiniţă!

Iniţial, m-am hotărât să scriu ceva în acest sens la rugămintea unei prietene, proprietară de grădiniţă, care mi-a spus disperată că nu mai poate cu presiunea din partea părinţilor copiilor pe care-i are înscrişi; că aceştia nu înţeleg de ce li se îmbolnăvesc atât de des copiii şi că ea, doamna directoare, ar trebui să facă ceva în sensul ăsta (adică mai mult decât igienizările, dezinfectările şi triajul regulate); că ar trebui să ia măsuri mai drastice în cercetarea zilnică al copiilor şi să nu mai permită accesul celor cu muci, tuse sau chiar o privire pierdută în ochi – că, cine ştie, o fi semn de ameţeală de la vreo otită; că „la alte grădiniţe copiii nu se îmbolnăvesc” – evident, ne-a trecut acelaşi gând prin cap la această replică: „Păi, să-i ducă acolo!!”.

Cred că, în primul rând, toţi părinţii ar trebui să înţeleagă că primăvara aia pe care o aşteaptă cu disperare de la primele zile cu temperaturi negative din an, primăvara aia care i-a amăgit timp de câteva săptămâni prin ianuarie şi i-a făcut să pună posteze în delir pe Facebook poze cu latte-uri de pe la terase este cea care ne-a tot îmbolnăvit copiii. Pentru că viruşii s-au plimbat şi ei în voie, numai că nu pe Facebook şi nu pe la terase.

Apoi, un copil este contagios cu câteva zile înainte de manifestarea simptomelor şi pentru câteva zile după ce acestea dispar – ziceţi-mi voi mie cum ar trebui să se facă o triere riguroasă în acest caz? Să fie terorizaţi copiii cu exudate o dată la două zile aşa, preventiv?

Sursa foto

După care, mi-am dat seama că vreau să scriu acest text ca să mă descarc eu însămi, să găsesc, cât de cât, o justificare pentru situaţia mea stresantă. Oi fi lucrând eu în pijama la masa din bucătărie, dar chiar lucrez şi, chiar dacă nu mai răspund unui şef, acum am de dat socoteală în mai multe părţi, clienţilor cu care am agreat termene-limită. Şi mie mi-e peste mână să-mi pun toată munca pe hold pe caz de boală, dar o fac şi, până la urmă, printre dinţi, tot îi mulţumesc lui Dumnnezeu că are cine sta cu copilul suferind acasă.

Şi, în cele din urmă, mi-am dat seama că, prin acest articol, pot uşura sufletul multor mame afectate de aceeaşi problemă şi pot să le mai dau un boost de încredere în ziua de mâine. Când, poate, ăla micu’ se va trezi uscat la nas, limpede-n privire şi nu va mai tuşi în neştire.

Mai las aici un studiu fix pe această problemă, a cărui concluzie ne dă o importantă rază de speranţă pentru următorii ani: copiii mici care trec prin episoade frecvente de boală în creşă sau grădiniţă vor fi feriţi de aceste probleme odată cu intrarea la şcoală. Cercetătorii (care nu sunt nici britanici, nici americani, ci canadieni, de la Universitatea din Montreal) au urmărit evoluţia a 1 238 de familii de canadieni cu copii născuţi în 1998, de la vârsta de cinci luni a acestora până la împlinirea a opt ani.

Astfel, ei au observat că copiii care au intrat în colectivitate ÎNAINTE de împlinirea a doi ani şi jumătate au trecut prin mai multe episoade de viroze respiratorii şi otite până la împlinirea vârstei de trei ani şi jumătate decât cei crescuţi la domiciliu, dar numărul acestor afecţiuni s-a redus considerabil odată cu intrarea la şcoală.

Pe de altă parte, copiii care au intrat în colectivitate DUPĂ vârsta de doi ani şi jumătate au traversat mai multe episoade de boală la vremea respectivă decât cei crescuţi la domiciliu, dar au continuat într-un ritm susţinut şi după intrarea la şcoală, experimentând la fel de multe episoade de boală ca cei care nu fuseseră niciodată într-o colectivitate.

Prin urmare, ce pot să mai spun decât „Doamne ajută!” şi „Sănătate!”??

Sursa foto articol