Măiculiţă, măiculiţă, iar mă duci la grădiniţă?

Sunt tristă. Sunt aşa de tristă, că mi se rupe inima şi mai că plâng pe dinafară. Trebuie să-l mut pe ăsta micu’ la altă grădiniţă, fix când se-nvăţase şi el cu lumea şi aranjamentele pe-acolo. Când deja pleca de bunăvoie de-acasă dimineaţa (chiar şi lunea, după două zile full cu noi la caterincă), când aştepta cu nerăbdare micul-dejun cu colegii de grupă, îşi făcuse prieteni şi voia să doarmă, ca şi ei, în pătuţ, acolo. Dar trebuie, am cântărit şi răul ăsta, şi pe celălalt şi ne-a dat cu minus pentru grădiniţa asta, aşa că I’m sorry, mă duc să plâng puţin.

Copil amăgit, părinte fericit?

După cum zicea bărbatu-meu înciudat: „Pentru nuntă am văzut zece restaurante, dar pe copil l-am dus la prima grădiniţă care ne-a ieşit în cale”. Dar aveam calde recomandări despre ea de la un coleg de serviciu, tată a doi băieţi, super încântat de încântarea nevestii vizavi de stabiliment. Poate-ar fi trebuit să vorbesc direct cu femeia, de fapt, că se ştie cum e cu bărbaţii şi perceperea mesajelor pe subiecte mai puţin prioritare pentru ei.

Aşa c-am dus copilul acolo. Mai întâi, am văzut cu toţii grădiniţa şi-am stat la o tacla cu doamna directoare în timp ce kinderul explora perimetrul. La „clasă” n-am putut intra, că era un fel de lecţie deschisă, le-am făcut doar cu mâna prin uşa crăpată niţel. Ce să zic, totul ok. În câteva zile, am început cu adaptarea, la care oamenii păreau foarte deschişi. „Că vă sunăm dacă sunt probleme, dacă plânge şi nu-l putem consola etc.” Vreo săptămână m-au bătut soarele, vântul, ploaia şi necesităţi urgente prin zona apropiată, ca nu cumva să leşine copilul de inimă rea la grădiniţă şi eu să n-ajung la timp. În unele zile accepta mai uşor să rămână, în altele deversa şiroaie-şiroaie în timp ce-i explicam că „Vine mama să te ia peste două ore, după ce mănânci fructele etc.”; la început, îngrijitoarea strica totul cu „Hai, nu mai plânge, vine mama imediat, hai, s-o căutăm pe mama” & bullshit-uri din astea. I-am zis: „Doamnă, nu păcăliţi copilul, că noi n-am făcut asta niciodată. Explicaţi-i sincer, că vă puteţi înţelege cu el. I-am zis că vin în două ore, vin în două ore şi gata”. Să zicem c-au înţeles. Aşa că, de la un întâi de lună, ăsta micu’ a intrat la program scurt, de la 09:00 la 13:00, până-n somn.

Plânsul – baubaul de la grădiniţă

Cele mai grele zile erau când plângea liniştit în braţe la miss îngrijitoarea (este una din acele grădiniţe pline de miss-e), rostind pe loop „vine mama, vine mama”, în timp ce-mi luam rămas bun din uşă. N-a urlat niciodată zguduitor, nu s-a tăvălit pe jos, nu s-a agăţat de noi, şi, de cele mai multe ori, intram în incintă cu un copil calm şi cooperant care era dat peste cap de atmosfera de hărmălaie şi plâns vulcanic ale celorlalţi din zona de primire. Dar a trecut şi perioada aia; am ajuns la etapa în care ni se punea aceeași placă zi de zi la ridicarea copilului: „Azi n-a plâns (mai) deloc şi a mâncat tot!” Frate, asta cu mâncatul tot nu mă unge pe suflet aşa cum pare s-o facă pentru alţi părinţi. Treaba lui cât mâncă, bine că mănâncă ceva, bine că e sănătos şi vesel. Dar despre partea cu plânsul chiar aş vrea să ştiu ce se-ntâmplă cu adevărat, ca să-l pot regla acasă, prin discuţii adevărate.

Într-o zi, am ajuns mai devreme în curte – că aştepţi afară, liniştit, până-ţi aduce cineva copilul, nu te-apuci tu să cotrobăi prin grădiniţa lor; şi i-am auzit plânsul distinct, cu „vine mama, vine mama”, cum răzbate printre alte plânsete şi strigăte şi vocea metalică a miss-ei educatoare prin fereastra deschisă, tocmai de la etajul unu. Părea că ăsta micu’ nu primeşte răspunsul liniştitor de la autoritatea din încăpere. Am turbat şi m-am răzbunat pe uşa de la intrare, iar când mi s-a deschis, am căşunat pe primul om şi mi-am cerut copilul. Şi nişte explicaţii. Că cică acum a început să plângă, că şi-a adus aminte de mine; şi că să vorbesc cu miss educatoarea, că ea ştie mai multe. Am năvălit în clasă, unde miss strângea nişte mâncare de pe jos din zona copilului meu înroşit de plâns. Care s-a confuzat de tot când m-a văzut. Şi care mi-a povestit, în drum spre casă, cum un băiat mai mare l-a dat la o parte de la masă. Miss-a n-a putut să-mi spună mai multe. Ce rahat o fi fost acolo, crezi c-a stat cineva să-mi explice? Am halit-o aşa cum mi-au servit-o şi-am încercat să-mi mai antrenez copilul acasă pentru viaţă cu nişte poveţe de bun simţ.

Am deschis porţile iadului la grupa mică

Am mai avut şi nişte mici obiecţii la adresa stilului educaţional practicat: am mai văzut o tabletă folosită drept instrument de calmare a spiritelor, am mai sesizat gesturi deplasate ale copiilor mai mari faţă de prichindeii de la grupele mici, i-am mai rugat să termine cu împărţirea de bomboane şi pufuleţi de la copchiii care nu-nţeleg că la grădiniţă nu trebuie să vii cu buzunarele pline. „Fineţuri” din astea pe care, din păcate, le vezi cam peste tot.

Dar a venit ziua aia, în care m-am dus, plină de draci personali, să-mi las copilul la grădiniţă. Că se-ntamplă să n-am toate zilele bune. Iar când miss-a de la bucătărie, o nazistă look-a-like, ne-a deschis uşa urlând ca la careul de evrei „Bună dimineaţa! Ce faaaaci, Tudoooor?!”, am plesnit şi i-am răspuns la aceiaşi decibeli: „Dar de ce urlaţi mereu la ei? De ce la vorbiţi atât de tare? Că ei v-aud! Sunt doar copii, nu sunt şi surzi!”. Şi dusă a fost pe una din uşi. Şi bine-ar fi fost să se termine aici, dar totul se întâmplă cu un motiv.

Tocmai îl pasam p-ăsta micu’ miss-ei îngrijitoare, să-l schimbe pentru interior, când, peste hărmălaia obişnuită de dimineaţă de la etaj, se ridicară un plâns tânguitor – din ăla gen „î-îîîî-îîîîî-îîîîî” pentru cine are copii şi ştie sound-urile de tânguială – şi discursul ţipat al miss-ei educatoare: „De ce plângi?? De ce faci aşa: î-îî-îîîî-îîîî-îîîî?? Ce-i asta?? Toată ziua plângi etc. Dai în mine? Dai în mine?? Ieşi afară, n-auzi? Ieşi afarăăăă!” şi-apoi restul copiilor au fost instigaţi să-l arate cu degetul şi să scandeze nuş’ ce porcării (pentru vârsta lor, desigur) împotriva micului turbulent, iar miss, în sfârşit, a mutat problema pe hol, continuând să ţipe la el, care plângea în continuare.

Sursa foto

Cu o ureche ascultam, cu restul fiinţei mele îmi luam rămas bun de la Tudor care iadul le pârjoleşte grădiniţa – prin aşa ceva. Şi-am zis: „Să coboare miss până la mine puţin.” Când şi-a terminat partitura urlată, a coborât ciufulită şi roşie, ca după bătălie. Şi-am început (ce-mi mai aduc aminte, aproximativ):

„Cum vă permiteţi să vă purtaţi aşa cu ei? Toată ziua ţipaţi, chiar şi când le spuneţi ceva frumos, tot ţipaţi. Le vorbiţi numai cu voce ridicată, urlaţi continuu la ei! Şi cum vă permiteţi să vă purtaţi aşa cu copilul acela?? Să-l umiliţi aşa? Să-i puneţi pe toţi ceilalţi să râdă de el?? Acel copil plânge pentru că are o nevoie, aţi stat să-l ascultaţi? Ce mesaje le transmiteţi copiilor prin comportamente de genul acesta? Că e ok să se ţipe la ei, că e ok ca ei să ţipe unul la altul şi că e ok să se umilească unul pe altul!! Nu vedeţi că agresivitatea naşte agresivitate?? De ce nu l-aţi izolat pe acel copil şi să trataţi cu el separat problema?”

Am primit un „mă scuzaţi, aşa am considerat eu că rezolv problema” spus mecanic, fără niciun pic de remuşcare sau semn că acele cuvinte chiar înseamnă ceva şi tot bătea apa-n piuă că e vorba de un copil care nu poate fi stăpânit etc.

„De ce nu i-aţi chemat părinţii, atunci?”

„Păi, nu pot să-i chem părinţii, că lucrează în această instituţie şi acum nu sunt disponibili!”

„Cu atât mai mult, că lucrează în această instituţie, şi aţi fi putut rezolva problema mai repede… Oricum, în instituţia asta, toată lumea ţipă la toată lumea. Dacă cineva de la parter are nevoie de ceva de la etaj, nu se duce să-şi ia, zbiară la altul să-i aducă de sus. Toţi adulţii ţipă în instituţia asta! Eu înţeleg că ei sunt mulţi (de fapt, erau doar şapte copii la grupa mică, cu educatoare şi îngrijitoare) şi gălăgioşi şi obositori şi voi sunteţi puţine, dar v-aţi asumat-o!”

Eram, probabil, deja la fel de roşie ca ea, aşa că hai, pa, la revedere, că nu mai puteam. În maşină, l-am sunat pe bărbat şi-am năclăit telefonul cu apă de şoareci şi fond de ten, de spaima a ceea ce mă gândeam c-am dezlănţuit pe capul copilului meu.

De la capăt, mai cunoscători

Fix din ziua aia, am început să ne uităm după altă grădiniţă. Fix din ziua aia, personalul de miss-e a fost numai lapte şi miere la dus şi luat copilul şi niciodată vreun ţipăt de mic sau mare n-a mai răzbătut din vreuna din săli. Dar nu puteam să trăim cu gândul că-i doar o stare de acalmie temporară şi că, într-o zi, e posibil ca ăsta micu’ să intre şi el în vârtejul hormonilor feminini de miss.

Am găsit altă grădiniţă; e mult mai aproape de casă, mai mare, curte mult mai largă, ceva mai ieftină (să nu fim ipocriţi, totuşi). Am fost s-o vedem. Lucrurile par mai organizate, personalul – mai calm. Ne-am entuziasmat maxim şi ne-am hotărât: de la întâi, iar adaptare. Pân-atunci, i-am tot povestit kinderului despre mutare, să n-o ia chiar în plin când o fi să se întâmple. Numai că, ce să vezi? Schimba deunăzi bărbatul impresii în parc pe temă şi află de la o mamă despre noua grădiniţă: că ea şi-a retras copilul de-acolo, că alea nu făceau nimic cu el, că lasă copiii în curte brambura şi stau cu ochii numai în telefoane, că a surprins gesturi de agresivitate ale personalului faţă de copii…

Acu’, eu ce să zic? Data trecută m-am dus după impresiile bune şi-am nimerit prost. Data asta, să ignor impresiile aiurea şi să mă rog să nimeresc bine? Între timp, mă duc să plâng.

Sursa foto articol