Mami, de ce pleci de-acasă?

mama pleaca de acasa

Am ieşit aseară la petrecerea Cosmo şi m-am umplut de complimente: „Arăţi super!”, „Şi tu cică ai doi copii acasă, a? Nu s-ar zice!”, „Sexy mamma!”, „Mă uitam la tine şi nu te recunoşteam!”, „Foarte inspirată rochia!” etc. Şi, evident, la finalul fiecărei interpelări de genul apărea întrebarea: „Ce-ţi fac copiii?”. Stop glam.

Şi-atunci o ardeam ca Kate cu etichetă şi răspundeam cu dinţii largi: „Bine, ce să facă? Ăla mic e răcit, ăla mare e îndrăgostit.” Super mommy, super copii, super-easy!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Ce să facă copiii? Sunt nemulţumiţi c-am plecat de-acasă.

Ăla mic făcea ture-ture cu bona prin incintă, dar, în principal, gravita pe lângă uşa dormitorului din care eu nu mai ieşeam odată, glamouroasă şi inaccesibilă, ca să nu mă „strice” ei pân-apuc să ies din casă. Iar când m-a reperat, plimbarea cu mine de mână a fost principalul scop al vieţii lui, doar că eu eram grăbită şi proaspăt cremuită, aşa că mi-a alunecat şi s-a dezechilibrat. Aproape l-am scăpat, iar cu spatele în piuneze (vezi mai multe aici) şi rochia prea strâmtă m-am aplecat mult mai greu decât bona, care l-a şi prins, de altfel. Impact n-a fost, dar s-a speriat ceva şi şi-a dat play la track-ul de plâns disperat, cu mânuţele întinse spre mine; dar eu eram prea tencuită şi bibilită ca să-i dau îmbrăţişarea cuvenită, nu-i aşa? Ca să nu mi se rupă inima de tot (şi ştiu că it’s all on me), l-am mângâiat un pic, iar bona l-a abătut cu jucării din traseul meu furtunos spre ieşirea la care nu mai ajungeam odată.

Ăla mare, de obicei, când e taică-său acasă, n-are treabă cu mine. Îi zic doar „pa, Tudor, ne vedem mai târziu/mâine dimineaţă”, în funcţie de cât aproximez că stau pe-afară. N-am minţit niciodată copilul, aşa că nu se stresează cu ieşirile mele, ştie că mâine, cel târziu, o să fiu tot acolo. Uneori mă întreabă unde plec şi-mi urează una, alta, în funcţie de destinaţie: la masaj – „Să te relaxezi, mami!”, la sală – „Spor la treabă!” (uneori şi invers). Aseară îmi pregăteam acareturile de plecare în hol, iar el şi-a ridicat brusc nasul din joc cu aşteptata, dar, cu toate astea, mereu culpabilizatoarea întrebare: „Mami, tu pleci?” – „Da, iubitule.” (în timp ce încercam să găsesc un răspuns pentru „unde?”, pe care-l şi vedeam venind) – „De ce?”

 

Pierd timp, pierd bani, mă pierd pe mine?

De ce pleacă mami de-acasă? De ce pleacă mami de-acasă când copiilor ei nu le place asta? Când partea bătrână a familiei o blamează că e o soţie rea, care-şi pierde timpul aiurea, iar partea fanatică a grupurilor de mame ar decădea-o din drepturile părinteşti pentru abandon. De ce pleacă mami de-acasă când abia mai petrece timp cu ăla mare, care, oricum, e toată ziua la grădiniţă, iar ăla mic e în toiul anxietăţii de separare şi vrea aproximativ 100% din timp în braţe la mami, cea paradită de spate?

Acesta nu este un text justificativ, că „mami” şi-a asumat plecările, iar „tati” le aprobă şi încurajează. Acesta este un text pentru cei care spun „eşti super mommy, cum reuşeşti tu să le faci pe toate!”. Iac-aşa, cu sufletul pe genunchi.

mama foarte ocupataSursa foto

De când m-am apucat de făcut copii, un laitmotiv al aprecierilor primite de la generaţiile înaintate în vârstă a fost „lasă, ca să vezi şi tu cum e!” – adică prinţesa din mine, nenorocita. E obositor, aia e. Şi-acum, când sunt doi, evident că realizez că n-ar fi trebuit să mă plâng la unul singur. Mă rog, chestie de perspectivă. Orişicât şi orişicâţi ar fi, nu cred că asta-i atitudinea potrivită să-ncurajezi o femeie care-şi doreşte încă (omaga!!) să fie mai mult decât mamă, menajeră, strângătoare de mâncare de pe jos, spălătoreasă de rufe, împingătoare de aspirator, bucătăreasă, manager de şifonier, cărăuş de cumpărături (slavă Domnului, de statutul de spălătoreasă de vase am scăpat), organizator de cuibuşor etc. Tocmai, pentru că e obositor şi fac asta zi de zi, aproape toată ziua, bonus în weekend parte-n parte cu bărbatul, vreau şi eu pauze. Da, frate, să fii mamă is a full time job, dar mai ai şi delegaţii, nu?

 

Cât costă dezvoltarea multilaterală la cap?

Astea-s pauzele mele şi n-am vrut să le iau până nu m-a obligat bărbatul. Eram la primul copil şi la cote maxime de mândrie că n-am nevoie de ajutor sau măcar nişte time off. Înţelepciunea (şi oboseala, mai ales) a venit cu timpul, aşa c-am acceptat să mai ies din treningul de mamă uneori.

Că de la acel deget eu i-am luat toată mâna şi mă găseşti pe-acasă în maxim patru seri pe săptămână, şi-asta-i drept. Dar astea-s pauzele care mă revigorează, care-mi aduc aminte cine sunt în afara statutului de mamă, pauzele care mă fac să arăt bine şi să mă simt femeie. Astea-s pauzele care nu mă lasă să mor din punct de vedere profesional, că mă vede lumea în lume şi ştie că mai exist, mai muncesc, îşi aduce aminte de mine când are o treabă potrivită de făcut.

Oi fi eu importantă pe Facebook-ul propriu, dar percepţia din capul meu nu-mi ţine (suficient) de foame. În lumea mea profesională, dacă nu te arăţi, te cam stingi. Sufletul meu s-o hrăni din complimente pe la petreceri, dar pentru restul organelor e nevoie de nişte fee-uri.

Iaca, de-aia pleacă mami de-acasă, să se păstreze cât de cât multilateral dezvoltată la cap, iar bărbatul a fost primul care mi-a pus asta în faţa ochilor şi cred că mulţumirile pe care i le datorez îmi depăşesc cu mult aptitudinile emoţionale. Aşa că, data viitoare când mă mai întâlniţi, încercaţi şi-o întrebare despre el, că merită.

 

Sursa foto

Share