Menu
filosofeala

Mâncare în deplasare

mancare in deplasare

Ca în orice familie modernă în care bărbatul şi femeia înţeleg nevoia celuilalt de a mai respira de capul fiecăruia, nu doar la comun, mai plecăm şi singuri în călătorii, nu doar în cuplu: el o Suedie sau o Deltă la pescuit, eu o Romă sau o Barcelonă pentru schimbat aerul şi acumulare de experienţă de viaţă şi cultură generală; ne întoarcem cu alt tonus, cu altă poftă de viaţă de familie, cu alt randament de muncă, cu poveşti noi, cu daruri pentru celălalt – care se bucură ca un copil (şi nu mai vezi momente ca ăsta prea des într-o relaţie care durează de ani de zile).

În general, mă descurc singură în călătorii: pot să-mi car bagajele, am super orientare în spaţiu, mă înţeleg cu localnicii, descurc orice hartă de metrou şi chiar pot să-mi fac singură poze – că n-am selfie stick şi aparat foto cu declanşator degeaba. Dar există un lucru important de care absenţa bărbatului în călătorii mă privează şi acela e un parteneriat bun în atacarea bucătăriei locale. Ori c-am plecat cu fetele, ori c-am plecat singură, ori c-am plecat în interes de serviciu, mie îmi lipseşte bărbatul ori de câte ori gust ceva pe alte meleaguri. Şi asta pentru că numai el înţelege şi poate aprecia ce-i în sufletul meu.

 

„Alo, auzi? Mănânc ceva bun!”

După ce-am petrecut câteva deplasări în robia sensibilităţii mele la gluten şi m-am întors plină de nervi, mi-am zis, vorba unei mătuşi: „baba călătoare n-are sărbătoare”; aşa că-ncerc tot ce-mi cade-n mână şi m-oi drege eu când ajung acasă. Măcar aşa să ostoiesc frustrările iscate de lipsa bărbatului la mesele internaţionale. Plus că pot să-l sun cu gura plină şi să mă laud că mănânc „ceva bun”.

De exemplu, în miezul Romei am dat de un „all you can eat” cu zece euro – la Bistrot de Quirino, pentru cine are drum în zonă – de unde a trebuit să-i povestesc despre un carpaccio de vită şi nişte lasagna fabuloase – şi nu sunt chiar felurile mele de mâncare preferate dintr-ale Italiei. Bine, despre salate sau preparate cu legume nu-i prea pasă alui meu, aşa că n-am detaliat pe subiect; dar eu le recomand din plin oricărei turiste hămesite care nu doreşte să se îngreuneze cu aluat de pizza. Şi, oricum, oricine cunoaşte Italia cât de cât ştie că pizza lor e mai un pic mai „dezamăgitoare” decât a noastră: nu se îndoaie de umplutură, ca la noi, şi nici cu sos de roşii nu se mănâncă. Aşa că, mai degrabă, recomand nişte melanzane parmigiana cu spaghetti al olio e peperoncino, că tot cam pe-acolo ajungi cu gustul dacă le combini.

După asta, a trebuit să-l mai sun o dată, să afle şi el cât de fantastică poate fi o gelato linsă pe bordură la Fontana di Trevi, în hărmălaia turiştilor, a ploii de monede pe care le aruncă în apă, a clicurilor aparatelor de fotografiat.

 

Daţi „bombelor” o şansă!

Eram atât de hămesită după ce m-am cazat în Barcelona şi atât de norocoasă să mă aflu într-un cartier plin de crâşme (şi de teatre, adică zona Bulevardului Paral*lel, dar asta a contat mai puţin pe moment), că am intrat în prima mai prezentabilă şi m-am înfipt în tejgheaua de tapas-uri fără discernământ. Nu pot să spun că m-au ameţit toate de încântare, dar, la ce platouaş îmi aranjasem, am avut ce povesti acasă prin telefon. Cu cârnăciori, cu jambon, cu măslină în vârf sau fără, tartine sau foitaje, sărate, dulcege sau acrişoare, nu mai ştiam ce să-i mai descriu omului mai întâi, mi se părea atunci c-aş fi putut trăi cu îmbucături din astea toată viaţa fără nicio problemă. Uitasem, pe moment, şi de sensibilitatea la gluten, şi de mirobolanta bucătărie italiană, a cărei sclavă sunt de când am cunoscut-o dincolo de pizza şi paste. Dar eram în Barcelona, aşa că trebuia s-o fac precum spaniolii. Dar mă şi grăbeam, că închidea la muzeu, aşa c-am cerut nota şi-am ieşit val-vârtej din pub cu câte-un finger food din ăsta în fiecare mână, pe care le-am topit până la metrou. E bun conceptul ăsta cu mâncarea pe bucăţele, ar trebui să facă şi nişte chioşcuri dedicate pentru turiştii mereu pe fugă.

Nu m-am dus în Barcelona nicio clipă cu scopul de a mă îndopa cu paella – nu mi se pare nimic fantastic la orezul acela cu fructe de mare (darămite cu pui, cum se mai face prin unele localuri). În schimb, am luat un prânz într-una din acele „bombe”, cu păcănele la intrare şi muşama lipicioasă pe mese, cu televizorul dat pe o telenovelă locală şi perdea din fâşii de hârtie colorată la uşă, ca să nu intre muştele. M-au convins unul din felurile zilei, scris pe pancarta de la intrare – sardine pe plită cu cartofi prăjiţi (mi-aş fi dorit din aceia copţi, cu sare, cum se fac în Canare, dar am zis că merge şi-aşa) plus salată – dar şi moşul simpatic ce invita la masă lumea de pe stradă. Şi-am zis să-i dau o şansă. I-am mai dat una şi bucătarului prea tinerel şi prea chinez pentru crâşma asta spaniolească şi m-am ales cu o masă delicioasă şi consistentă, care mi-a adus aminte de Tenerife, ultimul concediu al meu şi-al bărbatului, în formulă de doi, cu puţin timp înainte de naşterea primului nostru copil. Aşa c-a trebuit să-l sun, să-i spun şi despre asta. Şi-apoi despre festinul cu tacos şi nachos într-un bistro pe lângă Plaça Espanya şi tot aşa…

Şi prima mea excursie la greci a fost tot neînsoţită, aşa c-a trebuit să detaliez de la faţa locului şi despre musacaua lor specială şi felurile de peşti care mi-au trecut prin farfurie.

Domnule, până la urmă, e greu s-o faci pe turistul înfometat fără jumătatea ta alături. Adică stomacul ca stomacul – că rezistă, dar cât să mai ţină şi bateria la telefon??

Iaca, m-am apucat iar să dau din casă inspirată de povestea a două prietene, Andreea şi Ivana, pe care revista Femeia. le-a pus pe copertă luna asta. Au o poveste tare frumoasă şi delicioasă, că fetele se ocupă şi cu ceva consum de bunătăţi, despre care îşi împărtăşesc impresiile în conversaţiile lor telefonice, cam la fel cum fac eu cu bărbatu-meu când unul din noi pleacă în deplasare.

Cu filmuleţul de mai jos îţi faci o idee despre prietenia dintre cele două fete şi despre cum au ajuns ele pe coperta Femeia. de septembrie. Dar abia citind materialul din revistă o să cazi în butoiul cu melancolie şi-o să-ţi vină să pui mâna pe telefon cu gândul la un om drag şi a sa mâncare preferată.

https://www.youtube.com/watch?v=SOV9hTHlt_8&feature=youtu.be

Sursa foto articol

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

No Comments

    Leave a Reply