Mai ţineţi minte când am fost la pescuit? Copiilor le-a plăcut ziua la iarbă verde şi au savurat picnicul organizat, dar eu mi-am dorit să repetăm experienţa pe un alt mal de apă, într-un peisaj mai de admirat. Din păcate, planul nostru a fost deraiat…
„Eu vreau să facem un picnic pe o pajişte, lângă o apă! Înţelegi? Să fie fix așa: se termină iarba şi începe apa, nu cu stufăriş, cu mătasea-broaştei, cu din astea… Să fie frumos, să avem ce vedea!”, i-am tot spus lui bărbatu-meu de când cu excursia la pescuit, iar cine mă cunoaşte îşi poate închipui că aş fi putut foarte foarte lesne să bat şi din picior în timpul ăsta, că mi se potriveşte de minune.
Adică, în mini-călătorii de genul ăsta, eu sunt problema, nu copiii. Lor le place în orice natură, se aventurează, se descalţă şi se murdăresc fără probleme; eu am crescut la bloc, pe mine bunicii m-au plimbat pe coclaurile din jurul Sucevei, apoi m-am plimbat cu gaşca prin pădurile de la marginea Vasluiului, când am revenit în casa părinţilor; cam asta a însemnat copilăria în natură pentru mine – desigur, în afară de anualele concedii de câte o săptămână la mare şi la munte, că „aşa e sănătos”.
Pentru ca mie să-mi placă în natură, trebuie să arate ca în atlasul geografic: verde, curat, apă limpede, nisip fin, iarbă deasă, copaci umbroşi, flori de câmp – după caz şi formă de relief. Ca în poze, cum ar veni. Şi asta tot îi ceream lui bărbatu-meu după excursia la pescuit – care a fost foarte plăcută, nu zic, dar eu tânjeam după altceva, practic.
„Bine, o să te duc în nişte locuri foarte frumoase. Trecem cu bacul pe malul celălalt al Dunării şi mergem pe drumul spre Adamclisi, e superb!”. Într-adevăr, mai trecuserăm pe-acolo cu nişte ani în urmă, aveam în minte nişte peisaje deosebite, deci excursia ar putea fi ca în fanteziile mele înverzite.
Am plecat la drum relaxată cu mâncarea bine depozitată
Gând la gând cu bucurie cu Mega Image, care mi-a mai trimis câteva cutii de depozitare din noua lor campanie cu cei de la Neoflam, numai bune pentru transportat picnicul pe bucăţi. Spun „mi-a MAI trimis” pentru că, oricum, eu îmi cumpărasem două dintre ele, pe cele mai încăpătoare, pentru care am strâns puncte de când intrase promoţia în vigoare. Nu zic, ca toată gospodina din România, am un sertar întreg de recipiente din plastic – mai ales din alea pe care scrie „Îngheţată de iaurt cu fructe de pădure” – dar nu se compară, frate!
După două experiențe de cărat de-ale gurii de-acasă şi mâncat la iarbă verde cu aceiaşi Lolek şi Bolek mereu curioşi, cercetători, agitaţi, răscolitori şi dornici să se descurce singuri, cu mânuţele lor adesea nesigure, pot să garantez că gradul meu de stres legat de vreun posibil incident de împrăştiere a mâncării a scăzut la cote confortabile de această dată, faţă de nervii aprigi din excursia la pescuit.
Am pus în cutii nişte fripturici, chifteluţe şi câţiva mici, rămăşiţele grătarului de cu o zi înainte, legume tăiate, plăcintă cu brânză şi un amestec de seminţe şi fructe uscate. Tare rău mi-a părut că n-am mai avut două cutii din cele mai mici – de 0,6 l, din seria cu capac roz – pentru salata de vinete şi cea de fasole verde; pe cea dintâi am rezolvat-o cu un borcan strâns puternic, însă cea de-a doua mi-a dat bătăi de cap, pentru că a curs dintr-o cutie de plastic ordinară, cu capac nevrednic.
Am făcut cu proviziile un puzzle cât mai ergonomic în lada frigorifică – din nou, cutiile Neoflam şi-au arătat utilitatea pe partea practică, pentru că, folosite în set, se completează foarte bine pentru a ocupa un volum dat. Am încărcat bagajele şi copiii în maşină şi am pornit spre bacul de la Călăraşi – ne aştepta o zi plină.
Pentru cine n-a ajuns vreodată în zonă, e posibil să fie o revelaţie faptul că, la numai 130 de kilometri de Bucureşti (din care 100 sunt pe autostradă, deci foarte uşor de parcurs), există posibilitatea să traversezi Dunărea în 20 de minute (pentru 35 de lei de autoturism un sens) şi să ajungi în ţara vecină şi prietenă Bulgaria; dacă faci dreapta când cobori de pe bac, ajungi la vamă şi, apoi, în localitatea de frontieră Silistra – unde există şi un hotel la al cărui restaurant poţi mânca absolut minunat, dar asta e altă poveste. Prin urmare, dacă ai ca target litoralul atât de popular al vecinilor, ar fi mai indicat să alegi lejeritatea bacului de la Călăraşi, decât agonia podului de la Giurgiu sau a punctului de frontieră Vama Veche.
Ne facem poftă de mâncare c-o vizită de importanţă mare
Lolek şi Bolek ai mei sunt înnebuniţi după dat cu bacul – nu erau la prima cursă de gen; ei ar mişuna printre maşini şi-ar atinge tot ce-i mai murdar şi mai năclăit de ulei de motor, s-ar căţăra pe barele de protecţie ale platformei ca să admire peisajul şi m-ar enerva cu spor. Aşa c-am profitat de gustarea de fructe ca să-i ţin locului măcar câteva minute din acest drum pe apă. L-am provocat pe Tudor să deschidă cutia cu fructe şi a rezolvat situaţia în câteva secunde.
Principalul punct forte cu care aceste produse din promoţia Neoflam se laudă este închiderea ermetică dintr-o singură mişcare sau Smart Seal, dar eu aş zice că nici deschiderea simplă nu e de ici, de colo.
Nu că poate un preşcolar să facă asta şi să se descurce singur (iar dacă simţi vreo adiere de pericol că, astfel, ar putea da iama prea des în cutia cu fursecuri, îţi sugerez să o doseşti bine), dar simt că uşurinţa cu care iese capacul o să-mi salveze multe unghii proaspăt date cu ojă sau mulţi nervi în momentele de multitasking intens, când nu mai ştiu ce să fac prima dată cu cele (numai) două mâini ca să aşez masa pentru cei doi copii nerăbdători, de exemplu.
Cum era planul, am coborât de pe bac şi-am luat-o la stânga, spre Adamclisi, să le mai arătăm un pic de istorie copiilor, mai ales celui mare, pasionat intens de soldaţi, bătălii şi alte lucruri din astea cutremurătoare. Sunt vreo 70 de kilometri de la bac până la monumentul Tropaeum Traiani, drumul e ok, peisajele frumoase, pentru prânz oricum era prea devreme, aşa c-am pornit cu forţe generoase.
Acolo, pentru 10 lei intrarea pe cap de adult – Lolek şi Bolek neavând vârsta necesară pentru taxa regulamentară (doar elevii şi studenţii plătesc 5 lei) – am intrat în complexul care include monumentul sus-numit şi nişte coline pline de bălării pe unde ar fi fost mormântul comandatului care ar fi adus victoria romanilor în bătălia contra dacilor din anul 102 e.n. Bine, nici dacă stai să citeşti materialele informative din zonă, nu ai de petrecut acolo mai mult de o oră, cu tot cu poze şi relaxare pe băncuţă, la soare.
Cred că cea mai deşteaptă cale pentru a înţelege (cât de cât) ce e cu acest monument – destul de controversat, de altfel, pentru că unele surse istorice îl atribuie vremurilor mai îndepărtate decât cele ale războaielor daco-romane – este să te informezi despre el înainte să pleci de acasă şi să vizitezi, neapărat, şi cetatea şi muzeul, aflate la doi kilometri depărtare. Pentru noi n-a fost cazul, de această dată, pentru că cei mici n-au, încă, răbdare.
Apoi am pornit-o înapoi spre bac, spre picnicul mult visat, undeva pe drumul care, teoretic, merge de-a lungul Dunării. Practic, de la şoseaua naţională şi până la apă efectiv ai de traversat lanuri colorate şi sate dărăpănate, uneori pe nişte drumuri extrem de… uzate. Simţeam că nu mai ajungem odată, că prânzul se va transforma în cină, copiii au preferat să adoarmă decât să ne tot bâzâie – şi deloc în surdină.
Acum, fără glumă şi fără rimă, dat fiind că îi pusesem clar în vedere bărbatului că doresc să desfăşor acţiunea de prânz musai în buza apei, a afundat sărmana maşină în labirintul de uliţe amărâte ale unui sătuc (de pescari, cred, date fiind bărcile oldschool, cu vâsle, aliniate pe mal), din care mi-era teamă că nu mai iese în aceeaşi stare de bună funcţionare.
Am mâncat, în sfârşit… unde nici nu m-am gândit
Am ajuns, într-un final, la apă; cum ar veni, hai, să mâncăm. Dar o senzaţie puternică de scârbă m-a împresurat când m-am dat jos din maşină, că venea de peste tot: atât de la mirosul de balegă de cal plantată cu dărnicie în zonă, cât şi de la gunoaiele aruncate – nu chiar la tot pasul, dar suficient de des încât să-ţi strice cheful. Mi-am dorit apă limpede mărginită de iarbă verde, fix asta am primit, dar n-am anticipat variaţiunile acestui rezultat.
Recunosc: peisajul era frumos, gunoaiele puteau fi strânse, dar, sincer, n-aş fi putut mânca de miros. Acest colţ de natură mă îndemna să mai dau o tură ca să găsesc ceea ce-mi doresc. Nu ştiu ce-a fost mai aprig în momentul acela: ciuda că ne-am luat ţeapă, foamea – că, de aproape patru ore, stăteam doar pe apă, frustrarea soţului că n-a reuşit să-mi ofere locul de picnic mult dorit, supărarea copiilor deja epuizaţi de foame, nerăbdare, amorţeală în scaun. Eram destul de enervaţi. Mă rog, am făcut nişte poze când am urcat înapoi la şosea, măcar să nu zicem c-am mers pân-acolo degeaba…
Şi-atunci am cedat şi am acceptat soluţia propusă de bărbat: destinaţia pe care copiii şi-o doreau încă de dimineaţă, pentru că-i un loc plin de distracţii pentru ei, unde se simt mereu ca-n vacanţă: să mergem la fermă la socru-meu, pe nişte coclauri la câţiva kilometri depărtare. Avea iarbă verde, curată, pe care să-ţi vină să-ntinzi o masă bogată. Nici un fir de apă-n preajmă, e-adevărat, dar, la cât de foame ne era, la condiţia asta am renunţat fără regrete.
Am întins două pături, am pus o faţă de masă deasupra şi-am populat-o cu bunătăţile din lada frigorifică. Am distribuit farfurii, am scos tacâmuri şi şerveţele, toate în cea mai mare viteză, că mişunau copiii înfometaţi prin preajmă, gata să calce pe ele. Când am descoperit toate cutiile şi-am dat startul la mâncat, ziceai că nu mai pusesem nimic în gură de câteva zile, garantat.
Consuma Victor cu două mâini – ştiu că pare ciudat, dar, dintre cei doi copii, el e mai sclifosit la înfulecat. După care au dat iama, ca desert, în provizia de seminţe şi fructe uscate, iar, ca încheiere a mesei, s-au afundat în livada de la fermă, pentru vişine pe săturate. Şi, desigur, pe pătate…
Evident, pentru restul familiei, ziua „de muncă” s-a încheiat odată ce-am intrat pe uşă. Eu am continuat cu pus hainele la spălat, cu desfăcut bagajul de picnic, cu sortat şi depozitat mâncarea rămasă, că ne mai foloseşte şi pe-acasă. Am băgat cutiile Neoflam în maşina de vase fără grijă pentru că, încă de când le-am primit, citisem pe ele ca să mă asigur că rezistă la asta (din nou, un mare plus al lor, cel puţin pentru mine, care detest să spăl la mână).
Nu doar experienţa picnicului – cu mâncare transportată în siguranţă atâţia kilometri, timp de atâtea ore, pe atâtea drumuri cu hurducături, cu doi copii care se încăpăţânează mereu să facă şi să desfacă ei, să se descurce singuri – m-a convins de calitatea cutiilor de depozitare Neoflam, care n-au suferit o zgârietură, măcar. (A, plasticul din care sunt făcute este fără BPA, să fie clar.)
Dar şi felul meu de-a fi agitat, fără răbdare, care vrea să facă totul dintr-o mişcare, stilul meu de viaţă aglomerat, fără timp de irosit şi momente de lenevit, precum şi obsesia mea pentru ordine şi organizare, de la decorare până la depozitare, m-au făcut să apelez la ele tot mai des de când au intrat în casa noastră. N-avem noi fursecuri, jeleuri sau alte… gustări cu care să le umplem – ca în imaginile lor de prezentare – în schimb, le folosim cu succes la depozitat mâncare gătită.
Sunteţi, nu sunteţi clienţi Mega Image, eu zic să vă faceţi curaj pentru produsele din campania Neoflam – despre care găsiţi toate detaliile aici. Cu punctele bonus, le puteţi cumpăra cu reducere de până la 70% până pe 8 august şi vă zic ceva cert: după ce-o încercaţi pe prima, n-o să vă mai ajungă un set.
Da, normal că adun şi eu puncte şi completez taloane, mai am de înlocuit nişte „caserole” şi nişte borcane…
No Comments