Menu
this is me

Mi-am aruncat pantofii cei frumosi

Am avut, cateva luni, o pereche de pantofi superbi. Culoare, toc, textura, totul era superb. La inceput, bineinteles, au intrat in colectia mea si ii mai purtam cand le venea randul. Dupa care au inceput sa-mi placa din ce in ce mai mult; foarte ciudat, pentru ca asta cu placutul e la primele „intalniri” cu pantofii, dupa care ma cam plicti si-i mai scot pe la ocaziile la care se preteaza. Nuu, de data asta a inceput mai slow si a am ajuns sa ii port aproape in fiecare zi, fie ca se preta sau nu, fie ca voiau sau nu, fie ca erau „odihniti” sau nu (si pantofii trebuie lasati sa se odihneasca, altfel se tocesc si te trezesti ca „iti dau papucii” inainte sa te plicti de ei – ceea ce mie nu prea mi s-a intamplat, dat fiind ca sunt experta in managerierea colectiei mele de pantofi).

Si asa cu pantofii mei cei misto. Tot ii purtam eu, pareau ca si ei ma plac pe mine. Chiar se mirau ca au nimerit la o colectionara foarte ok, care nu-i poarta excesiv, care stie ce inseamna pantofi de calitate, care trebuie purtati cu moderatie, si apreciati pentru ceea ce sunt, si carora nu trebuie sa le ceri mai mult. I-am inteles si au fost din ce in ce mai draguti: chiar se cereau purtati uneori, iar pe mine asta nu putea decat sa ma bucure. Ce fericire, cei mai frumos pantofi din colectia mea erau din ce in ce mai flexibili, parca se potriveau la tot mai multe outfituri si erau din ce in ce mai interesati sa dezvoltam o relatie durabila purtator-pantof, desi chiar n-am fost niciodata genul care sa se opreasca din colectionat astfel de itemuri 😀

Dupa care au inceput conflictele: gen faceau scandal ca nu mai sunt lasati in pace, ca au si ei un ritm al lor de purtare si ca ar trebui sa ma adaptez la el, altfel or sa-mi faca probleme. Si au inceput cu tampeniile: mai intai, se ascundeau prin colectie, de cotrobaiam o gramada sa ii gasesc, iar cand ii scoteam la lumina, le puneam o gramada de intrebari, de nici nu le mai venea sa-si scoata tocurile din cutie.  Asa ca i-am pus la vedere, sa nu se mai intample.

Apoi, ramaneau fara flecuri una-doua. Iar eu, tot una-doua, ii duceam la cizmar, si se rezolva problema. Dar a venit sfarsitul: au inceput sa ma roada. M-au atacat pe mine, care i-am pus in fruntea colectiei mele si i-am apreciat mai mult decat pe oricare altii. Si lor nu le-a pasat, au vrut numai liniste, n-au inteles ca de asta sunt pantofi, ca sa fie purtati. Asa ca, treaba cu basicile si bataturile pe care au inceput sa mi le faca a fost prea de tot. Am incercat sa ii tratez, sa dau cu spirt, otet si crema de fata, cum am mai auzit ca se face, dar ei – nimic! Tot o tineau una si buna ca asta e stilul lor, si ca trebuie sa ma adaptez.

I-am parasit de mai multe ori. Au venit dupa mine. Mi-au facut promisiuni. Le-am crezut. Si m-au ros tot mai rau. M-am saturat de plasturi. Sunt invelita in plasturi, si lor nu le pasa.

Asa ca i-am luat de tocuri si am scapat de ei. Lumea care a auzit despre povestea mea m-a intrebat de ce nu i-am dat de pomana… Nu cred ca e rolul meu sa le gasesc alt stapan. Sunt absolut convinsa ca se descurca singuri. Dar oare cine vrea niste second-hand-uri atat de dificile? Poate tot o naiva ca mine care vede ca tocul, culoarea, textura, totul e superb 🙂 Pacat de ei…

Si am inteles ca nu e prima oara cand au fost aruncati… Niste salbatici, ce sa le faci? 🙂

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

1 Comment

Leave a Reply