După cum se ştie – sau, în cazurile revoltător de necunoscătoare, a se vedea aici – copilul meu îşi ia mesele cu un fel de protecţie de parchet sub scaun. Adică se pune masa, se pune celofanul pe jos, se pune scaunul copilului pe celofan şi copilul la masă. A fost metoda prin care am reuşit toţi cei ai casei să ne păstrăm sănătatea mintală în cele aproape opt luni de auto-hrănire a ăstuia mic şi hotărât.
E, iată că-ntr-o zi, un prânz s-a încheiat cu atât de multă mâncare proiectată pe celofan, încât mi-am jurat că aşa ceva nu scutur peste balcon – oricât le-ar plăcea vrăbiilor musacaua cu carne de porc, vinete şi ciuperci. Iar un celofan e un celofan e un celofan, nu stă locului când e vorba de curăţat. O scârboşenie.
Aşa c-am pus mâna pe telefon şi-am comunicat bărbatului că celofanul se pensionează la gunoi şi că mi-aş dori un metru jumate pătrat de muşama din aia groasă, hardcore, care să nu-mi fugă de sub lavetă. „Şi să se potrivească, te rog, cu ce-avem noi prin casă pe-aici” – chiar dacă răposatul celofan era galben şi nu mergea, decât uneori, decât cu aspectul lavetei.
Rezultatul a fost un sul de muşama cu latura de un metru jumate (you do the Math) şi aspect de parchet clasic – nici măcar laminat, să se pupe cu al nostru.
Acum nu ne mai dă ruşine scuturatul celofanului pe geam; ne dă dureri de spate ştersul muşamalei în genunchi. Dar copilul mănâncă, e tot ce contează.
Dacă ţi se pare că nu te-ai amuzant suficient, urmăreşte celebrul dans „Muşamaua” cu care ne-a şocat o nuntă cu pretenţii de la Marriott. Ascultă bine versurile şi memorează coregrafia, că nu se ştie când ţi-o trebui…
No Comments