Menu
SĂNĂTATE

Nicio concesie pentru depresie: o învingem și mergem mai departe!

campanie depresie janssen
campanie depresie Janssen
Sursa foto: Aaron Amat | Dreamstime.com

Deși aproximativ 280 de milioane de oameni de pe întreg globul suferă de depresie, deși este principala cauză de invaliditate la nivel mondial, vorbim despre e o boală tare ascunsă: uneori, nu se dă pe față deloc; alteori, când e deja prea târziu. Fii atent la ce e în sufletul tău și fii atent la cei dragi, pentru că, tot mai des în ultima vreme, zâmbetul ascunde un zbucium. Iar vigilența ta poate ajuta mult.

Vorbeam zilele trecute la telefon cu o fostă colegă de școală generală care mi-a propus o colaborare. Era prima noastră conversație după 25 de ani și m-am trezit că-mi spune, printre informații despre afacerea ei (adică subiectul discuției): „Să știi că sunt foarte complexată față de tine, că te văd pe Facebook, tu ești frumoasă, și deșteaptă, și slabă…” și mi-am dat seama, încă o dată, că lucrurile nu sunt ceea ce par. (Sau nu par ceea ce sunt, dacă mă iau pe mine ca referință aici.)

Și nu sunt (lucrurile), i-am mărturisit atunci; asta pentru că simțeam că interlocutoarea mea și discuția în sine meritau să mă deschid la rândul meu. I-am spus despre divorțul recent și despre cât de greu e să am grijă singură de copii, să mă ocup de tot și toate, și ca timp, și ca energie, și ca bani, și ca încărcătură emoțională…

N-am avut intenția să îi ofer ei ușurare printr-un moment de genul „ce bine că moare și capra vecinului într-un fel sau altul”, ci chiar am simțit nevoia să-i împărtășesc lucrurile astea, să mă umanizez în ochii ei și să ducem conversația cu inima ușoară, partenere de afaceri sau nu.

Da, am divorțat la începutul anului și n-am simțit nevoia să dau un comunicat de presă despre asta – deși mesaje curioase m-au tot asaltat cu întrebări pe subiect de când s-a observat că tatăl copiilor a dispărut din peisajul meu de social media atât de activ. Dar nu divorțul (sau despărțirea) în sine, ca procedură, mi-a furat din energie, optimism, avânt. Ci senzația de abandon de după.

Când pari extrem de populară, dar singurătatea te doboară

Le-am auzit pe multe femei divorțate spunând – nici măcar „plângându-se”, că s-au resemnat cu situația – că foștii soți (dar încă tați, nu?) s-au înscris pe o linie de involuție vizibilă în ce privește disponibilitatea și abilitățile de parenting odată ce s-au „eliberat” de sub jugul familiei. Acesta este nivelul la care am resimțit abandonul. Doamne ferește, omul nu și-a abandonat efectiv copiii, dar pare că a renunțat la unele dintre normele și regulile stabilite împreună pentru creșterea lor.

Apoi, m-am simțit abandonată de părinți. (Am 40 de ani, n-are trebui să mai experimentez asta, nu?) Ei bine, chiar m-am simțit. Am chemat-o pe maică-mea să mă mai ajute cu copiii. Prima dată a zis că nu e vaccinată și se mai gândește dac-o face, cu alergiile ei. După vaccinare, a motivat c-o dor toate (a, nu de la vaccin, ci de la viață, așa, în general) și că să mai vedem… Când i-am întors-o că ce să mai vedem, că n-o să se îmbunătățească nimic dacă stă așa și că schimbarea trebuie să pornească de la ea, a zis s-o mai las cu motivaționalele de Facebook.

L-am tot chemat pe taică-meu să-și vadă nepoții, că e pensionar și moare de plictiseală când nu e vreme de lucrat în curte; niciun succes nici aici. Am tot încercat să fac planuri de ieșit sau de călătorii cu soră-mea și bărbatu-său. Am reușit să-i urnesc de două ori, pentru câteva ore, la prânz, iar de două ori s-a dus ea cu copiii în parc. Atât, într-un an jumate.

M-am simțit în câteva rânduri abandonată emoțional în relația amoroasă pe care am avut-o până acum trei luni, iar demolarea totală s-a produs în ajunul plecării în vacanța din Grecia: partenerul cu care eram atunci a abandonat planurile făcute împreună dintr-un motiv personal, pe care eu n-am putut să-l accept, drept pentru care am abandonat, la rândul meu, acea relație cu totul.

Cu „abandonul” celor două prietene vechi ale mele m-am învățat, că sunt fiecare cu viața ei, copii, casă, serviciu, griji, cheltuieli, locuiesc departe, iar la mai mult de o întâlnire la cafea sau la prânz, în cel mai bun caz, nu-mi permit să mai sper de la ele de vreo zece ani încoace.

Dacă am experimentat această panică mizerabilă a abandonului în relație cu acești oameni, cei mai apropiați mie, la ce să mă aștept de la cei cu care am interacțiuni sporadice, bărbați sau femei? Cum să mă aștept să mai pot construi cu cineva vreodată o prietenie, o relație amoroasă, un parteneriat, o familie? E deprimant de înfricoșătoare această panică, are un imens potențial de blocare a oricărui demers de socializare, de planificare, de construire de așteptări…

femeie depresie masca
Sursa foto: Kiosea39 | Dreamstime.com

Depresia sub control sau la control?

Ai văzut ceva din toate astea pe Facebook? Nu. Nu pentru că aș fi vrut să blufez și să bravez, dar am considerat că n-are niciun rost să-mi încarc gratuit comunitatea cu aceste stări triste. Iar dacă scriu acum despre asta e doar pentru a susține un punct de vedere: și cele mai frumoase tablouri pot ascunde o pată de mucegai pe perete. Și cele mai frumoase povești pot acoperi o depresie. Uită-te bine la tine și în jur, poate este undeva nevoie de ajutor.

Slavă Domnului, eu mi-o țin sub control – sau așa mă simt, deocamdată, în control – cu sportul. De când am rămas singurul adult în casă, am trecut prin câteva perioade de tristețe maximă, de panică, de îngrijorare. N-am plâns atât de mult pe cât m-am frământat și am țipat – și la copii, și la fostul bărbat, și în trafic, și în celebrele video-uri cu nervi și nemulțumiri de pe social media – dar sportul m-a ținut mereu pe linia de plutire emoțională, iar copiii – și pe cea profesională, pentru că mult mai multe cheltuieli îmi revin acum.

Dar e o luptă continuă, pe care o iau de la capăt în fiecare dimineață, odată cu exercițiile pentru herniile de disc (da, diagnosticate tot anul ăsta, de parcă mai aveam nevoie și de alte provocări pentru tăria mea de spirit…), câteva mișcări foarte utile de mobilizare pe care le fac înainte să mă dau jos din pat. Trag de mine, trag de jaluzelele din camera copiilor în timp ce le cânt „Bună dimineața, ce frumoasă e viața!” (fără mișto, am scris despre asta aici) și pun tristețea deoparte, pentru că n-am timp de ea. Nu știu cât va mai merge așa, dar știu că e tot acolo, în fundal.

Citeam o statistică conform căreia 1 din 4 persoane suferă, cândva, de-a lungul vieții, de depresie. Sunt absolut sigură că ritmul acesta era valabil înainte ca urgia încoronată să se abată asupra planetei și că acum ar fi groaznic de deprimant să aflăm, cu adevărat, cum stă situația în ce privește tristețea omenirii. În mod sigur, însă, este tot mai tristă, din ce văd în jurul meu și în online. Și din ce nu văd, urmărind și logica mărturisirilor mele de mai sus.

Orice perioadă de osteneală emoțională poate fi „aur” pentru dezvoltarea personală!

Organizația Mondială a Sănătății estimează existența a 280 de milioane de persoane cu depresie pe glob, noi fiind afectate în număr de 1,5 ori mai mare decât domnii (5,1% femei versus 3,6% bărbați). Bineînțeles, există mai multe grade de severitate a acestei stări de tristețe, fiecare traducându-se într-un anumit tip de depresie.

Pentru o afecțiune atât de răspândită se știu extrem de puține lucruri despre cauzele sale biologice, în schimb au fost identificați câțiva factori de risc:

  • afecțiunile medicale cronice: persoanele cu afecțiuni de durată sau care provoacă dizabilitate au un risc mai mare de a se confrunta cu depresia;
  • vârsta: primele simptome apar, în general, după 20 de ani, dar cea mai afectată grupă de vârstă este 55-74 de ani;
  • istoricul familial: părinții, frații și copiii persoanelor cu depresie se confruntă cu un risc de 2-4 ori mai mare de a suferi de depresie, la rândul lor;
  • schimbări majore în viață, traume sau stres.

Simptomele depresiei sunt definite ca având o durată de cel puțin două săptămâni, însă, de obicei, se mențin o perioadă mai lungă de timp. În medie, un episod depresiv durează șase luni, iar unul din cinci episoade poate să dureze mai mult de doi ani.

Am aflat aceste informații tulburătoare de la Janssen, companie cu îndelungată experiență în a ajuta la reducerea poverii, dizabilității și ravagiilor provocate de afecțiunile psihice. Împreună cu COPAC –  Coaliția Organizațiilor Pacienților cu Afecțiuni Cronice din România – Janssen derulează „Să învingem depresia”, o campanie pan-europeană de conștientizare a incidenței și impactului acestei afecțiuni asupra societăților și să atragă atenția asupra dificultății gestionării diverselor tipuri de depresie, inclusiv tulburarea depresivă majoră.

M-a impresionat în mod deosebit cum a fost asociată această campanie (și conceptul de depresie în sine) cu un act artistic inspirat de vechea artă japoneză Kintsugi, prin care obiectele stricate sunt reparate cu lac cu pulbere de aur. Ideea este că orice fenomen zguduitor – precum spargerea unui obiect sau deteriorarea unui suflet prin depresie – este parte din istoria acelei entități; nu este un eveniment care trebuie ascuns, cu obiectul stricat aruncat la gunoi, iar emoțiile sfâșiate – băgate sub preșurile ego-ului.

Nu, lupta pentru refacere și dezvoltare personală trebuie să continue, chiar dacă ni se văd „lipiturile”. Mai mult, acestea ne dau un plus de valoare, sunt „de aur”. Sunt dovada focului prin care-am trecut și numai din foc păsările Phoenix au renăscut, corect?

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”.

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

No Comments

    Leave a Reply