Simt nevoia să dau un răspuns vizavi de două situaţii în care, se pare, lumea mă vede implicată emoţional: moartea Nicoletei Botan şi, respectiv, cea a pacientei care a născut la Spitalul Privat ISIS din Constanţa.
Luam prânzul vineri, când primesc un mesaj de la cineva din lista mea de Facebook, o tipă care lucrează în redacţie la „Observator” Antena 1: îmi trimite un link către profilul Nicoletei Botan. Într-o fracţiune de secundă, îmi trec prin minte următoarele: Nicoleta, cea mai blândă femeie din Univers, s-a dat pe postări motivaţionalo-inspiraţionalo-filosofice de la o vreme, şi-a făcut şi hashtag dedicat pentru ele – #dingradinaluibotan – cine ştie ce-o mai fi scris şi nu i-a picat bine fetei ăsteia şi-mi dă mie trimitere către profilul ei, c-o fi văzut că suntem friends, deci un întreg scenariu pe fast-forward. Îi răspund: „?”, c-aveam gura plină şi mâinile ocupate cu nişte mămăliguţă.
Femeia mă roagă frumos să-i dau numărul meu de telefon. Un pic iritată, i-l dau – sunt cam căpcăună când vine vorba să mă deranjeze cineva în pauza de masă, dar i-l dau, zic o fi important. Mă sună; nu cred c-am vorbit cu ea în viaţa mea în realitate şi mă ia fără menajamente: „Băi, fata aia, Nicoleta, a fost înjunghiată la ea la grădiniţă de bărbac-su!… mă rog, fostu’ bărbac-su, că avea ordin de restricţie împotriva lui etc.!!”
ERA important, dar nu mi-a venit să cred. Cu mâncarea-n gât, am cerut detalii şi-am dat pe ştiri. Ratasem momentul, „deja e pe online, cred”, zice fata din telefon. În timp ce-mi înşira tot ce ştia, am început să caut prin Google, să văd cu ochii mei, să mă conving. Da, imaginile erau de la Funny Land, grădiniţa Nicoletei, unde fusesem de câteva ori, la nişte seminarii/ateliere pentru părinţi. Nu, nu era posibil!! Nicoleta tocmai îmi dăduse Love la un comentariu pe Facebook cu vreo două ore înainte. Asta era Nicoleta Botan: Love. Dar tot „Nicoleta Botan” scria, fără îndoială, în toate ştirile alea groaznice…
Am întrebat-o pe fata de la telefon dacă pot să postez despre asta – deşi întrebarea mi s-a părut stupidă în secunda doi, având în vedere că ştirea era deja peste tot – dar eu mă gândeam la mămicile din comunitatea mea, la multele care o cunoşteau, care au mers, şi ele, la diverse întâlniri acolo, care au vrut sau chiar şi-au dus copiii la grădiniţă la Nicoleta sau care, pur şi simplu, o cunoşteau doar prin intermediul articolului de pe blog pe care-l făcusem despre ea şi despre Funny Land cu vreo doi ani în urmă.
Mă gândeam la cele din comunitatea de bloggeri-mămici, care ne întâlneam cu ea şi pe la evenimentele din branşă… mă gândeam că, mai degrabă, le găsesc pe Facebook la ora aia decât în faţa televizorului şi că, cu cât află mai repede, cu atât ne putem mobiliza să ajutăm cumva… nu-mi dădeam seama pe cine, că Nicoleta fusese dusă la Floreasca, iar de cei doi copii ai ei nu puteam să-mi dau seama cine avea grijă… O, Doamne, unul dintre copii e destul de mic, cu ceva timp în urmă mă întrebase despre o locaţie de botez, nici nu mai ştiu cât trecuse de atunci… Dar ce să facem noi, să luăm noi, nişte străine, copiii ei??… Oricum, eram anesteziată deja, mă mişcam pe pilot automat, nu mi-a mai trebuit nici prânz, nici nimic, am postat aşa, la repezeală, cu Share la prima ştire pe care o citisem. Dar n-am anticipat responsabilitatea care venea cu gestul ăsta.
O să ajutăm când o să putem, nu când vrem
Eu nu scriu acum textul ăsta ca să mă plâng că, vai, Doamne, ce m-a deranjat lumea începând cu acest punct! Eu scriu ca să se înţeleagă că, pe bune, nu ştiu mai multe informaţii utile decât am spus, public sau privat, cui m-a întrebat. Chiar nu ştiu.
Postarea respectivă s-a umplut de comentarii şocate, mesageria mi s-a umplut de întrebări de la oameni care voiau să ajute, să afle, să facă ceva. N-am ştiut ce să le zic. Nici dacă au nevoie de ceva copiii – care, de fapt, îşi închipuie toată lumea, aveau nevoie, de fapt, de mama lor; nici cine stă cu ei – în condiţiile în care tatăl este agresorul, toată lumea presupunea că părinţii ei etc.
După care a postat Prinţesa Urbană textul acela în care amintea despre „bunici violenţi”, cu referire fix la aceşti oameni, care, teoretic, ar trebui să aibă grijă de copii; am început să întreb şi eu, la rândul meu, printre oameni de la mine, din Vaslui, dacă-i ştie cineva pe aceşti oameni, ce fel de firi sunt etc. Nimeni. Nimeni n-o ştia de „acasă”, nimeni nu-i ştia numele de fată, nimeni nu-i ştia familia. Şi toată lumea mă întreba ce se va întâmpla cu copiii?!.
O altă vasluiancă mi-a scris că ar trebui să facem sat de mame în jurul lor. M-a înduioşat, dar mi s-a părut un concept utopic şi deloc fezabil în societatea noastră; m-am gândit cum s-ar comporta copiii mei dacă mi s-ar întâmpla mie ceva. Abia dac-ar sta cu soră-mea, darămite cu prieteni sau cunoştinţe care-au trecut fugar prin viaţa părinţilor lor.
Apoi mi-a scris o femeie, a cărui soţ este rudă cu mama Nicoletei, care m-a asigurat că bunica vine la Bucureşti, să aibă grijă de copii şi că nu e, nici pe departe, aşa cum s-a scris despre ea. Doamne ajută, măcar atât. După aproximativ o oră, dintr-un comentariu adăugat la postarea mea, am aflat că Nicoleta a murit în operaţie.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Am văzut zilele astea texte despre furia şi frustrarea multor femei împotriva nenorocirilor din viaţa de cuplu a Nicoletei, împotriva situaţiei aproape de normalitate în care violenţa domestică trăieşte în România, împotriva sistemului, a familiei tradiţionale care bagă româncelor pe gât bărbaţi care le strâng de gât. Nu vreau să elaborez pe marginea niciunuia dintre aceste subiecte, deşi aş putea, în cunoştinţă de cauză, din păcate, pentru că mi-au trecut şi prin copilărie, şi prin viaţa de cuplu, acum mulţi, mulţi ani, situaţii afurisite din astea. Acest text nu este despre emoţiile mele pe subiect.
N-am vrut să elaborez nici pe marginea detaliilor de viaţă personală a Nicoletei, pe care le-am aflat ulterior, nici în „ştiruca” pe care încerca o fătucă din TV s-o încropească, folosindu-se şi de un sincron cu mine, nici prin vreo altă postare pe FB şi nici în discuţiile din privat cu persoane care îmi tot scriau cu dorinţă de ajutor pentru cei doi copii rămaşi în urmă.
N-am apreciat nici aprecierea şi distribuirea masivă a textului Prinţesei Urbane despre patimile Nicoletei, această răscolire a unei vieţi private sub care s-a tras linie, treabă care, altfel, în ştirile televiziunilor de factură îndoielnică sau în tabloide ne deranjează, că noi suntem delicaţi, iar ei – presă de scandal.
Dacă se ştiau toate astea de dinainte, de ce n-a intrat cineva cu bocancii în viaţa ei atunci, ca s-o scuture pe blânda Nicoleta, pe Nicoleta cea îngăduitoare, iubitoare, plină de speranţă, s-o scuture de influenţa părinţilor ei „cei violenţi” – şi aflaţi la 350 de kilometri, totuşi – şi s-o scoată definitiv din raza individului dus cu capul? Zid de mame se făcea în jurul ei sigur, ca-n filme ar fi fost! Fetelor care mi-aţi scris zilele astea, zic bine sau aberez?
Nu ştiu cum s-a construit acest puzzle nefericit acolo, între ei doi, în cadrul familiei extinse, în discuţiile dintre ea şi prietenii apropiaţi şi de-asta nu mă pot gândi decât de la această dramă încolo şi mă gândesc, în principal, la două lucruri:
1. La ce se va întâmpla cu copiii şi cum putem noi, cei care am cunoscut-o, cât de cât, pe Nicoleta, să le facem adaptarea mai uşoară la noua viaţă (de exemplu, am întrebat dacă ar fi bine să discute cu un psiholog, dar mi s-a răspuns că nu este momentul, deocamdată; este nevoie să treacă o perioadă-tampon, de ameliorare a şocului);
2. La ce vom putea face noi să se întâmple cu sistemul, astfel încât să ofere instrumentele necesare cetăţenilor să se protejeze, iar autorităţilor să prevină astfel de drame.
Acum, însă, nu ştiu nimic: nici cu cine sunt cei mici, nici ce nevoi are familia îndurerată, nici la ce capelă va fi Nicoleta depusă, nici când va fi înmormântarea, nu ştiu nimic. Am pus atunci aceste întrebări persoanelor apropiate, dar n-am primit răspuns şi le-am respectat tăcerea. Am numărul mamei ei de telefon, aş putea s-o sun s-o întreb toate astea, ca să vi le zic. Dar cine dintre voi, fiind în situaţia acestei femei, ar aprecia o astfel de intruziune? Că eu aşa o văd acum.
Cred că aceste informaţii pe care le aşteaptă multă lume – cu cele mai bune intenţii, fără îndoială! – vor apărea la momentul potrivit. Iar eu orice aflu împărtăşesc cu voi, promit! Dumnezeu s-o odihnească!
Malpraxis să fie, dar pentru toată lumea!
Vreau să tranşez mult mai scurt poziţia mea faţă de a doua situaţie menţionată la început şi anume: moartea Teodorei Mocanu după naşterea de la Spitalul ISIS din Constanţa. Dat fiind că am născut acolo ambele dăţi, natural, în apă, ambele dăţi după un sfârşit de sarcină cu peripeţii, ambele dăţi cu tot sprijinul personalului medical, şi că am povestit în detaliu despre asta pe blog şi dat fiind că mi s-a cerut părerea despre acest caz, am spus că e de datoria mea să public o părere în acest sens.
În primul rând, vă recomand să citiţi articolul Prinţesei Urbane despre acest caz, ca să fiţi în temă. Aşa plin de subiectivism cum este materialul, am încredere că Ioana şi-a făcut foarte bine temele. Apoi, să vă întrebaţi: până ce gravida – Dumnezeu s-o odihnească! – a ajuns la ISIS, i-au fost făcute, pe puțin, cinci ecografii, dintre care morfologiile de trimestru II şi III au fost foarte importante pentru detectarea acelei anomalii; chiar nu a realizat nimeni situaţia ei? Nu i-a semnalat niciun medic faptul că nu poate naşte natural după cezariană, ca să nu se mai ducă, din Slobozia, până la Constanţa, tocmai pentru asta? Şi, mai mult decât atât, să fie conştientă de posibilele complicaţii ale sarcinii în ultimele săptămâni şi chiar la naşterea prin cezariană?
Eu atât îmi doresc de la acest caz: să plătească toată lumea implicată, dar toată lumea! Şi această dramă să nu descurajeze româncele să-şi dorească, în continuare, să nască natural după cezariană.
No Comments