Nu mi-a plăcut deloc ultima vizită la ginecolog!

Covid, ne-Covid, viața merge înainte și așa ar trebui să se întâmple și cu controalele de rutină pe care le avem de făcut ca să ne monitorizăm starea de sănătate. Așadar, am pentru voi povestea celei mai recente vizite ale mele la ginecolog și nu o relatez doar de dragul de a-mi pune fustele în cap în public.

Eram programată la ginecolog undeva la sfârșitul lui martie, vizită care nu s-a mai întâmplat, din rațiuni de proaspătă izolare. Bine, nu zic, m-ar fi controlat la celălalt capăt, nu la cel prin care se produce infectarea cu Covid, dar cum era un haos atunci în stările noastre de spirit și-n recomandările de ieșit din casă, am hotărât s-o amân, mai bine.

Și i-a venit rândul zilele trecute, doar că am decis, pe ultima sută de metri, să schimb specialistul. Îmi ador medicul ginecolog – ca profesionist, desigur; mi-a urmărit foarte frumos sarcinile, mi-a dat numai îndrumări bune și cât am fost gravidă, și în general, mi-a făcut Papanicolauri și diverse analize pe fonduri de stat, m-a susținut mereu în dorința mea de a naște natural, în ciuda vârstei „înaintate” la care m-am apucat să fac copii și, foarte important, nu s-a supărat pe mine c-am tot născut cu altul – că, na, așa e când te duci în alt oraș pentru asta, e cam greu să-ți iei cu tine ginecologul de… suflet.

M-am hotărât să-l schimb pentru că are cabinetul prea departe de mine, tocmai în Pipera, stăteam o grămadă în trafic, găseam tot mai greu loc de parcare în ultimul timp, plus că omul naște natural la stat și, de multe ori, l-am așteptat chiar și-o oră până să ajungă la programările de la cabinet.

Că toată lumea știe cum e cu nașterile naturale pe bune: pur și simplu, aștepți să se întâmple. Iar eu așteptam pe lângă ușa cabinetului ca el să vină de la spital. Adică e foarte bun și îmi lipsește, dar nu mai pot cu traficul și nervii și așteptatul și timpul pierdut pentru o consultație de 20 de minute.

Dintr-o discuție cu o prietenă am prins o recomandare de medic ginecolog femeie – n-am o problemă cu asta, am zis să menționez pentru că știu că majoritatea pacientelor AU – la aceeași rețea de clinici unde merg de zece ani, dar la alt sediu, incomparabil mai aproape de mine. Deci cum să nu mă duc, dacă tot nu mai avusesem un control de rutină din toamnă?

Așadar, fac programare, iau trimitere de la medicul de familie, mă dușez, mă aranjez, cu maximă încântare că voi face cunoștință cu un nou specialist, de la care trăgeam speranță că vom vorbi și noi „ca fetele” despre problemele femeiești – la modul teoretic, desigur, Doamne ajută fără nimic aplicat la consultația de față.

Un medic preocupat de… pontat

Ajung în clinică, mă identific la recepție, mi se indică să aștept în apropierea cabinetului. Liniște și pace la acest sediu – nu ca nebunia aia unde mergeam de obicei – măști peste tot și distanțare socială marcată pe scaunele din sala de așteptare, care oricum erau goale în acea după-amiază de vineri.

Se face ora și nu mă cheamă sau trimite nimeni înăuntru. Trece ora și văd cum o asistentă bate la ușa cabinetului. Fac și eu ca în cartea preferată a lui fii-meu Tudor: „Acasă nu era NIMENI!” (V-ați prins, e vorba despre „Singur acasă”). Ne uităm una la alta, ridicăm din sprâncene de mirare peste mască și din umeri către urechi, ea pleacă în treaba ei, iar eu spre recepție, să întreb ce și cum.

Măștile de la recepție sunt un pic contrariate, una ridică receptorul și sună în cabinet. „Mi-a dat ocupat… – A, deci doamna doctor măcar e înăuntru! – Da, e înăuntru. O să vă cheme dumneaei…” OK, revin la loc și aștept cu foc. Ăăă, foc de nerăbdare, nu vă gândiți la vreun joc de cuvinte legat de suferințe gineco.

În fine, m-a chemat, am intrat și i-am acordat cu maximă dezamăgire bila neagră numărul unu: doamna doctor ținea masca sub nas. De fapt, știți ce? Nici n-o să număr bilele negre de-aci înainte, le puteți acorda voi singure, doamnelor care citiți ace st articol, în funcție de reperele și valorile voastre.

„Biletul de trimitere! …”, mornăi doamna doctor cu nasu-n monitor, nu în mască, așa cum ar fi trebuit să fie. „… că, mai nou, toată lumea se trezește să vină fără bilet, de parcă ar fi acum ceva diferit față de înainte!”, continuă ea să butoneze fără să-mi arunce măcar o privire. Probabil fusese suficientă aia aruncată odată cu un „intrați!” de parc-ar fi zis: „hai, mai repede, că e vineri seară și mai am și eu treabă!”.

I-am întins biletul de trimitere fără să-mi mai răcesc gura. Mă rog, de fapt, atunci când porți mască nici nu mai poate fi vorba de asta. (Și ar fi bine ca unele persoane de pe planetă nici să nu se prindă.) Doamna doctor a cercetat biletul, m-a cercetat și pe mine, în sfârșit, și s-a apucat de treabă:

– Da, deci, ce problemă aveți?

– Niciuna, sper… E un control de rutină.

– Păi, aici scrie inflamație pelvină! și-mi bagă biletul de trimitere sub mască.

– Habar n-am de ce-o fi scris așa, poate avea nevoie de un diagnostic pentru trimitere…

Biletul era de la medicul de familie. Căruia i-l cerusem pentru un control de rutină, am și specificat asta. Nu m-am plâns de nimic, nu m-a văzut jos. Abia dacă m-a văzut și sus, cu mască și la distanță de doi metri, așezată pe patul de consultație, că a scos din uz scaunele pe care pacienții le foloseau de obicei la ea în cabinet, că îi erau prea aproape. Deci diagnosticul era, clar, la oha, ca să aibă o justificare, probabil.

– Mda… păi, bine, haideți, să vă văd! și face un semn cu capul spre înfiorătorul scaun ginecologic. Pe bune, acum: îl îndrăgește vreo femeie?

Nedumerită de ce-mi tot roteam capul ca bufnița prin cabinet, doamna doctor insistă asupra scaunului.

– Păi, stați așa, dar eu unde mă schimb? Acolo? și dau să deschid o ușă despre care știam sigur că nu e cea pe care intrasem.

– Nooo, păi, acolo sunt acum materiale anti-Covid. Aici vă schimbați.

Adică cum? Aici, aici? Aici, între birou, chiuvetă și scaunul ginecologic sau cum? Să mă uit în ochii ei în timp ce-mi dau chiloții jos pe sub fustă sau s-o rog să privească în altă parte, deși, în următoarele cinci minute, se va uita fix înspre acea parte?

Nu mai vorbesc despre papuci sau halat de unică folosință, dotări despre care se presupune că ar trebui să fie obișnuite într-un cabinet ginecologic de clinică privată, nu? Mai ales că, în celălalt sediu, din Pipera, unde am mers ani de zile, exista așa ceva. Ăștia de aici erau mai amărâți, se pare.

– Puneți-vă chiloții acolo, pe scaun, și hai, sus!

– Cum să-i pun pe scaun așa, pur și simplu?! Dați-mi măcar un șervețel, ceva, să pun pe scaun!

Frate, nu-mi convine să mă prezint pentru un control de rutină și să plec cu cine știe ce prin chiloți, că naiba știe câte funduri și bășini s-au frecat de scaunul acela! Așa că, oricât de cruciș se uita doamna doctor ginecolog la mine, am insistat pentru un șervet de hârtie în care mi-am împachetat, cât de cât, lenjeria.

Mi-am pierdut vremea un pic: am plecat fără diagnostic

Examinarea în sine nu mi-a adus nimic nou, decât că ar trebui să fac un examen Papanicolau (OK, de acord, a trecut aproape un an de la ultimul – care ieșise bine, btw) și un examen de secreție. Că așa au femeile, secreții care trebuie examinate și monitorizate. OK, de acord, să facem – deși nu e o treabă deloc plăcută.

– Păi, cum procedăm? Îmi emiteți dumneavoastră acum bilet de trimitere pentru aceste analize? Fostul meu ginecolog așa făcea și mi le preleva pe loc.

– Aaaa, păi, nu pot. Nu mai avem fonduri. Fondurile astea se termină cel mai repede, în câteva zile. Și, oricum, ar trebui să faceți și două analize de secreție care nu sunt decontate de stat – fie vorba între noi, una nici nu știu de ce se face, că nu arată niciodată nimic… Dar așa se recomandă. Și ar trebui să luați niște ovule…

Când am auzit de ovule, mi-a căzut cerut femininății în cap – și știu că orice femeie care s-a confruntat măcar cu o vaginită înțelege de ce. Nu insist, sunt groaznice. Oricum, nu vedeam de ce ar trebui să intru pe acest tratament, de vreme ce n-aveam niciun simptom, niciun diagnostic, nici analize care să indice către un diagnostic.

Așa că m-am revoltat împotriva lor, doamna doctor a zis că bine, dar dacă iese Papanicolau aiurea, va trebui să îl repet și să fac nu mai știu ce alte analize și nici nu știu cum a ajuns discursul dumneaei la „un test HIV”.

Am înnebunit. Rămăsesem fără oxigen în creier și nu era de la mască, era de la surpriză. Test HIV?! De unde până unde?! În toți anii ăștia de mers pe la ginecologi – și am schimbat câțiva, îmi aduc eu aminte de vreo patru – este prima dată, la 39 de ani, când un medic de această specialitate îmi vorbește despre așa ceva.

Sunt eu lipsită de educație în direcția asta? Este testul HIV la fel de recomandat ca un Papanicolau? S-a luat societatea prea în forță cu Covidul și a uitat să ne informeze că HIV e o chestie foarte actuală și răspândită, încă? N-am digerat recomandarea doamnei doctor nici până acum.

Am plecat dezamăgită de cum a decurs vizita și debusolată de recomandările medicului. Nici nu-mi venea să mă așez la volan, parcă urlau toate din mine pe la extremitatea respectivă: și secreția, și recomandarea de Papanicolau, și de ovule, și de test HIV, și rana de pe col (pe care o cauterizasem prin facultate și cică apăruse iar)… simțeam că am nevoie de reparații considerabile pe „instalație” și parcă-mi scria asta pe frunte, iar toată lumea pe stradă se uita la mine în consecință.

Concluzia la care am ajuns a fost să-mi calc pe inimă, pe agendă și pe nervi și să mă întorc, măcar pentru o singură dată, la ginecologul meu obișnuit din Pipera și să-i cer o părere despre asta. Că el știa mereu să-mi prezinte o situație delicată în cea mai favorabilă lumină posibil. Și să aibă răbdare să-mi explice de ce și cum trebuie să fac aia și cealaltă, nu să mă repeadă cu replici de genul: „Eu acum v-am spus… dumneavoastră faceți cum credeți!”.

Dar, până atunci, voi cum stați ca atitudine față de această recomandare? Ați face un test HIV și l-ați privi așa, ca pe o analiză oarecare? Sau v-ar frământa, ca pe mine, tare?