Menu
filosofeala

Nu-mi daţi cu karma-n cap!

What-Goes-Around-Comes-Back

N-am în fiecare zi maşină să-l duc pe kinder la grădiniţă, aşa că se-ntâmplă ca fitnessul meu pe ziua respectivă să fie împinsul susţinut de cărucior vreo 15-18 minute (în funcţie de traseu şi suflu) şi lupta cu trotuarele şi liniile de tramvai din oraşul ăsta total wheeled-child unfriendly. Şi, dacă tot ies din casă pe la prânz ca să-l recuperez de la programul (deocamdată) scurt, mai rezolv şi eu una-alta în drum.

De data asta, m-am oprit la bancomat. Să pun; care-mi ia ceva mai mult timp decât să scot. Treaba e că sunt la jumătatea drumului spre ridicat copilul – ceea ce face aproximativ cinci minute în ritm alert de adidaşi, cu mâinile goale, ca acum – şi aştept intens după o doamnă adânc implicată într-o relaţie cu acest cel mai iubit aparat al zilelor noastre. Cred că dacă bancomatele ar avea şi aplicaţie de Facebook, ar aduna cozi stabile, întrerupe doar de băieţii de la depanare. Ideea e că văd cum se adună secundele de aşteptare pe ceasul meu electronic şi, chiar dacă lângă el scrie negru pe nude „Totul se întâmplă cu un motiv”, îmi creşte tensiunea.

 

Timpul avea răbdare, eu nu

Dacă le-au dat prânzul mai devreme şi ăsta micu’ m-aşteaptă disperat „nu vine mama, nu vine mama”, cum zice el când se supără atât de sfâşâietor?? Dacă n-a vrut să mănânce deloc – să zicem că nu i-a plăcut meniul zilei – şi urlă fără reţineri într-o aşteptare plină de frustrări şi sentiment de abandon? Şi chiar dacă nu toate astea, ţelul meu e s-ajung când vreau eu s-ajung, nu când termină femeia asta de luat prânzul cu bancomatul. Eu înţeleg că nu toată lumea e la fel de ageră pe administrat finanţe ca mine (mai ales pe partea cu extras şi cheltuit), dar nici să stai cinci minute la bancomat că ţi-ai uitat ochelarii de citit acasă.

Mă frec de pe-un picior pe altul – în limita spaţiului de confidenţialitate, desigur – butonez ceasul electronic, că poate-n alt fus orar am mai multe şanse să ajung la timp unde am treabă, iau pulsul Facebooku-lui pe telefon, măcar să nu mă plictisesc cât mă enervez. Doamna pare că se apropie de final, e posibil chiar să văd cum intră soarele pe uşa automată în viaţa mea. Dar nu. Este o fiinţă umană atât de acră, care împinge atât de hotărât un cărucior cu un băieţel atât de nemulţumit în el şi cu o fetiţă ca ataş.

Băieţelul pare un pic mai mic decât al meu – dacă mai iau după mutre şi skill-uri, dar nu se ştie niciodată, să tot fi greşit, pân-acum, cam în 90% din cazurile de comparaţie ca acesta. Ca idee: nu cred c-am arătat în veci atât de acră – bine, nici fizionomia n-o ajută – pe contul copilului mofturos. Fetiţa pare blândă, timorată chiar. Femeia e teribil de agitată c-o mână nervoasă pe căruţ şi una frenetică pe telefon, copila aia îi gravitează în jur şi tot ansamblul spulberă spaţiul de confidenţialitate pe care l-am păstrat cu atâta grijă faţă de iată, cea care îi butonează, în sfârşit, comenzile de adio bancomatului sigur obosit de acest episod tensionat. Şi-n tot acest timp, minutele treceau peste prânzul de la grădiniţă.

 

Gustul acru al victoriei forţate

Indignarea că mă ignoră, altoită pe deja starea mea de spirit întinsă, mă face s-o atenţionez de situaţie. Rămâne şi mai surprins de acră, uitându-se peste umăr spre mine, cu telefonul în suspans şi copiii pe hold, de parcă am îndrăznit să-i bag Apocalipsa în casă. „Ce, eraţi la rând? Nu v-am văzut” şi dă să-şi reia avansul spre bancomat. Îmi vizualizez copilul cum m-aşteaptă şi plânge şi-mi vine s-o bat. Mă fac iar spre ea şi pare să-nţeleagă.

Aia de tocmai îşi cedase locul la bancomat priveşte scena cu o mutră de profesoară blândă şi ochii mijiţi – am zis eu că-şi uitase ochelarii acasă – şi-şi calculează repede părerea, spre mine: „Lăsaţi, e mai bine aşa”, c-un ton din ăla împăciuitor care mă face să le umplu gura cu şosete persoanelor care-l au, fără să li se ceară. „Doamnă, şi eu mă grăbesc să-mi iau copilul de la grădiniţă”, aleg să verbalizez în loc de „Să mori tu, nu te-ai uscat la bancomat?” Acritura bate în retragere cu sprâncenele ridicate peste ochelarii sobri de vedere şi mica familie abuzată de mine se adăposteşte în perimetrul protector al cucoanei #emaibineaşa. Că, ce să vezi, şi-au descoperit şi cunoştinţe comune.

Iar eu am depus şi m-am dus, conştiinţa m-a răpus. Copilul era bine, chiar mâncase tot, avea şi urme pe la bot. Las’, mai bine aşa, eu vinovată, el bucuros, mă bat cu karma cât pot de vârtos.

 

Sursa foto

 

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

No Comments

    Leave a Reply