Nu-i uşor deloc să ţii un copil pe loc!… dar de ce l-ai ţine?! Nu zic bine?

mama copil agitat doctor

„Orice cioară-şi laudă puiul”, însă încerc să fiu obiectivă când un terţ are ceva de comentat la adresa alui meu. Şi, uneori, nu iese bine pentru terţ.

Tudor zbârnâie ca un colibri pe scaunul de lângă mine: din şezut se ridică în genunchi, se dă jos, iar se aşază, bălăngăne cu picioarele prin firele de sub biroul domnului doctor din faţa noastră etc., iar eu trebuie să-ntrerup discuţia cu specialistul la fiecare două fraze ca să fac observaţie copilului să stea liniştit. Cum se zice, se poartă de parc-ar avea purici în fund.

Adevărul e că, de când ne aşezaserăm la vorbă despre analizele tocmai făcute şi tratamentul tocmai parcurs, despre cum se simţea Tudor în ultimul timp şi posibilele cauze pentru mucii lui destul de prezenţi, copilul nu prea fusese băgat în seamă, normal că se plictisea…

– Tudor, îţi mai curge nasul?

– Nu.

– Dar eşti cam supărat…

– Nu e supărat, dar s-a plictisit, preiau eu, nemulţumită de toată situaţia. Şi am o mare bănuială că Tudor, de fapt, oglindea starea mea de agitaţie prin comportamentul lui. Aşteptăm, totuşi, de 20 de minute… Adică nu-i uşor să aştepţi cu doi copii, să-i ţii locului, să nu facă gălăgie, ăla micu’ s-a mai şi căcat pe el…

(Bine, asta nu era treaba doctorului, dar era o treabă mare care m-a enervat pe mine nespus, başca am descoperit că n-aveam niciun scutec la noi, că luaserăm copiii în grabă de la grădiniţă, fără să le mai verificăm bagajul, deci du-te, bărbate, jos, la farmacie, şi cumpără scutece, timp în care stătea Victor cu bomba mirositoare la fund şi eu cu bomba de nervi în mine că tocmai în lipsa lui ne-a chemat, în sfârşit, doctorul în cabinet, după cele 20 de minute de aşteptare.)

– Adică, nu înţeleg de ce mai facem programare la privat dacă tot trebuie să aşteptăm?!

– Doamnă, aici nu suntem la privat (?!)… adică este o clinică privată, dar Casa de Asigurări plăteşte 30 de lei pentru această consultaţie!

– OK şi pentru asta trebuie să aşteptăm? De ce se mai fac programări?

După care a urmat o scurtă dezbatere a acestui subiect, întreruptă, desigur, tot de observaţiile mele îndreptate spre Tudor cel neastâmpărat, care plecase, deja, în explorarea cabinetului şi inspecta prea îndeaproape echipamentul medical, sub privirea stupediată a medicului. Adică, nu făcea cine ştie ce, nu stătea în cap, nu răsturna, nu împrăştia, nu făcea agitaţie, nu dezorganiza nimic, doar că atingea uşurel ce nu trebuie.

– Până una, alta, văd că aveţi o problemă de control cu copilul… adică, o să intre la anul la şcoală, nu ştiu cum o să faceţi dacă nu vă ascultă.

– Păi, copilul mă ascultă.

– Cum vă ascultă, dacă nu stă locului?!

– Păi, e copil, nu câine! Dumneavoastră aveţi copii?

– Nu.

– E, copiii nu se dresează să „stea locului”! Şi nu-mi fac probleme în ce priveşte şcoala. Adică, dacă a „stat locului” patru ani la grădiniţă, în mod sigur va sta şi la şcoală. A stat locului toată ziua azi la grădiniţă. Acum ar fi trebuit să fie în parc, să alerge, nu să „stea locului” aici.

Medicul completa de zor foi pentru problema noastră – e genul acela de specialist căruia îi place să-şi pună (şi vadă, probabil) ştampila des: pe trimiteri la alte consultaţii, pe reţete, pe post-it-uri pe care îţi scrie ziua în care să revii la examinare sau numărul de telefon al vreunui confrate pe care ar trebui să-l consulţi în continuare; n-a fost dată în care să nu trec printr-o întâlnire cu el, fie pentru mine sau pentru copil, şi să nu mă gândesc câtă hârtie consumă omul acesta!!
Mă rog, faptul că stătea cu nasu-n hârţoage şi nu mai zicea nimic n-a avut darul să mă calmeze – cum, poate, îşi făcuse el calculul – aşa c-am mai refulat cu un gând pe care-l aveam pe subiect:

– Adică, până la urmă, o să aibă timp să „stea locului” toată viaţa!

Domnul doctor şi-a întrerupt avântul scriitoricesc pentru un moment, s-a îndreptat de spate şi m-a fixat din nou cu ochelarii, dar parcă privea prin mine, cu o expresie parcă sub incidenţa unei revelaţii:

– Să ştiţi că aveţi dreptate!

O fi fost sarcastic, n-o fi fost – nici nu mi-am pus problema pe moment – mie mi-a convenit replica şi am încheiat conflictul în sufletul meu. Mi-o fi convenit pentru orgoliul meu de interlocutor (femeie, în particular) că mi s-a dat dreptate? Mi-o fi convenit pentru orgoliul meu de mamă că am putut „justifica” neastâmpărarea copilului meu? Mi-o fi convenit pentru orgoliul meu de zen guru wannabe că mi-a fost validată o mostră de înţelepciune şi toleranţă? Naiba ştie! Dar aş vrea ca un lucru să fie cert: ca, atunci când acest om va avea copii, să nu ajungă să li se adreseze cu „şezi!” şi „culcat!”.

Şi gândiţi-vă mereu şi la copii atunci când vreţi să-i admonestaţi pentru că fac „prostii”!

Sursa foto articol: Dreamstime

Share