O „optimistă” ca mine nu există!

Zicea cineva deunăzi că s-ar stinge optimismul de pe Facebook dacă eu n-aş mai fi (acolo, adică). Azi, altcineva mă includea în categoria femeilor „optimiste nemuritoare”. Vreau să clarific un pic poziţia mea faţă de asta.

Băi, nu sunt deloc o optimistă din fire. Adică, cine a stat, de-a lungul vieţii, lângă mine a avut de tras pe partea asta, a degajării şi atitudinii pozitive faţă de lume. În general, sunt o persoană proactivă, care pune lucrurile în mişcare, dar cred că atitudinea asta se bazează, în principal, pe obsesia mea pentru control. Cum ar veni, am observat, pe baza experienţei de viaţă, că lucrurile ajung la rezultatul dorit atunci când le „vânez” şi aranjez eu, când mă ocup eu, după capul şi calculele mele, faţă de cele care mi se prezintă, oferă, propun din afară.

În acest din urmă caz, prima reacţie este „Nu!”. Nu vreau să facem aia, pentru că eu aveam altceva în cap; nu vreau să încerc mâncarea aia, pentru că am prejudecăţile mele; nu vreau să probez rochia aia, pentru că ştiu că n-o să mă avantajeze, să aplic strategia aia de rezolvare, pentru că estimările mele n-o dau câştigătoare; nu vreau să dau o şansă acelei persoane – şi, cel puţin una pe care am judecat-o aşa, apriori, în viaţă îmi este acum o prietenă extrem de bună (deci mai am o speranţă).

Văd Facebook-ul ca pe-un joc plăcut, nu o agoră-n gură de… (v-aţi prins voi de rimă)

Recunosc, sunt fetiţa care l-a luat pe „Nu” în braţe, dar care-l pune jos imediat ce-şi dă seama singură că lucrul oferit, propus, prezentat merită o şansă. Dar trebuie să fiu lăsată să mă conving de asta eu însămi. Imaginează-ţi cum au fost anii copilăriei mele în Moldova, ţara lui „Hai, mănâncă şi asta! E bun, o să vezi! Hai, ia măcar o gură!” – fără nicio altă tactică de sales, mai eficientă şi mai puţin agresivă, pentru minunatele preparate; multe dintre ele au fost încercate, până la urmă, când m-am făcut mare şi mi-am dorit eu singură să fac asta, fără vreo presiune obositoare.

Deci ce se vede pe Facebook e calculat exclusiv de mine, d-asta pare totul plin de stare de bine. Aleg să postez doar lucrurile care inspiră, amuză, informează sau chiar contrariază, dar care lasă măcar o urmă de zâmbet în spaţiul ăsta social virtual.

Postările mele sunt, aproape în proporţie de 100%, despre mine pentru că:

1. Aşa am înţeles eu Facebook-ul când m-am apucat de el, în 2009;

2. Oi suferi şi eu de-un cult al personalităţii;

3. Văd că lista mea de „prieteni” nu s-a săturat de acest joc, care şi mie-mi face plăcere, evident.

Sursa foto

Şi, dacă tot fac asta, măcar să fie enjoyable for all parties involved, nu? Mă plâng destul în particular ca s-o mai fac şi pe Facebook. Bine, între timp – a se citi în decursul vremurilor şi, mai ales, al job-urilor pe care le-am avut – am mai învăţat să:

• Respir câteva momente înainte de „Nu!”-ul iniţial, că o astfel de reacţie nu dă bine în faţa şefilor şi, oricum, e foarte posibil să-mi schimb părerea în curând;

• Dacă tot simt nevoia să spun acel „Nu!” – că, na, Idri-şi schimbă părul des, dar e greu cu dezvoltarea personală, nenică – măcar să-l ambalez frumos: „Nu ştiu dacă e asta o soluţie, dar putem încerca bla-bla.”;

• Sau cad de acord cu interlocutorul la nivel declarativ – „OK, putem face aşa…” – ca să trag cumva de timp şi să-mi văd de treabă tot cum ştiu eu. Nu prea-mi place tactica asta din urmă, e pe stilul amăgire, dar merge uneori. Pentru că, până la urmă, am observat că nici interlocutorii care-ţi atribuie sarcini nu prea revin pentru verificare şi evaluare a modului în care-o faci, doar să fie treaba făcută.

M-a luat cineva la rost pentru lipsa de subiecte de „maximă importanţă”  în activitatea mea de Facebook, dacă tot mă dau influencer şi mă urmăreşte lume şi am pretenţia să-i învăţ lucruri. De nu-i dau m&#¤ lui Dragnea sau nu dezbat măsurile aberante ale doamnei primar de Bucureşti, de ce nu evaluez evoluţia USR-ului, ca toată lumea, şi nu-mi dau cu părerea despre  implicarea lui Trump în conflictele din Orient; de ce nu îndemn lumea la ieşit în stradă, la înjurat sistemul, la bălăcărit educaţia de stat şi la emigrat pe meleaguri mai prietenoase cu cetăţeanul; de ce nu susţin, în mod expres şi fanatic, „familia tradițională”, că doar sunt măritată cu un bărbat şi am doi copii; de ce nu susţin, la fel de in your face, familia cu oricare altă componenţă, că doar sunt femeie deschisă la minte, cu o meserie şi o experienţă care i-au permis să vadă şi să înţeleagă multe.

Răspunsurile mele sunt:

• Pentru că mi-ar plăcea să-şi vadă fiecare de treaba lui mai mult decât de treaba restului, fiind ferm convinsă că evoluţia unei societăţi se clădeşte prin evoluţia fiecărui individ în parte;

• Pentru că nu-mi place fanatismul, n-are umor şi te împiedică să treci de acel „Nu!” iniţial care m-a răscolit toată viaţa;  

• Pentru că nu e de competenţa mea să fac lucrurile de mai sus. Bine, dacă o luăm pe raţionamentul ăsta, e de competenţa a puţini români să-şi dea cu părerea despre politică, fotbal, modă sau ceaiuri din plante. Rectific argumentul: pentru că n-am chef să mă complic. Prefer să votez când vine momentul şi, în rest, să susţin cauzele cu care rezonez. 

• Pentru că nu asta simt că trebuie să fac, iar lipsa de autenticitate e „mirosită” şi taxată. În primul rând, de conştiinţa mea;  

• Pentru că am convingerea că, prin acest stil lejer de informare şi amuzare, învăţarea se produce pe nesimţite, fără că publicul să se simtă agasat că vreau să-i bag pe gât repere: lucruri, concepte, situaţii de viaţă, valori, principii etc.

So, the bottom line is: da, din punctul ăsta de vedere sunt o optimistă şi, anume, că lumea va fi mai paşnică, mai concentrată pe ce are de făcut, mai preocupată să-şi crească nivelul de trai, de bun simţ, de calitate a interacţiunii cu ceilalţi şi cu sine.

Nu prea reiese asta din toate pozele frivole şi filmuleţele tâmpe cu mine, nu? Ba eu cred că v-aţi prins de ceva, altfel nu m-aţi complimenta.

Sursa foto

Sursa foto articol