O poveste plină de învățături: cu Victor la cumpărături

baiat simpatic mama cumparaturi supermarket

Zicea în Forrest Gump: “viața e ca o cutie de bomboane de ciocolată; niciodată nu știi ce-o să primești”. Sunt de acord: așa e viața… la cumpărături cu Victor.
 

Victor este cel mai minunat copil din lume. Nu că e al meu, dar se pare că alții care vin mult în contact cu el, precum bunicii sau personalul grădiniței sunt de acord cu asta. Este vesel, cooperant, are umor – și rar se poate vorbi despre cunoașterea și utilizarea limbajului secundar sau figurat la copiii în vârstă de trei ani și mai mici – prinde repede și-și aduce aminte multe, îi place să cânte și să spună poezii, ce mai, e un entertainer cu burtică și fălci, îți vine să-l mănânci și să te joci cu el și iar să-l mănânci etc.

Dar Victor poate fi și cel mai dificil copil din lume. Spre deosebire de frate-său, cu care s-a putut mereu negocia, care era deschis la alternative, care a pus mereu logica înaintea emoției, Victor este copilul clasic care se trântește pe jos și nu-i pasă dacă-l târâi de o cizmă, în hohote, de la locul faptei care, de cele mai multe ori, este un spațiu aglomerat de străini care nu înțeleg acest “joc” al nostru.

Victor este copilul care poate stoarce în lacrimi și apa băută alaltăieri, absolut surd la toate încercările noastre de calmare, copilul care nu reacționează sub nicio formă la amenințările de genul: “treaba ta, noi plecăm și te lăsăm aici” – din contră, o ia pedalat în partea opusă; copilul pe care nu poți să-l iei în brațe ca să-l calmezi – cine a fost la pescuit și a avut capturi însemnate știe cum e să te lupți cu un pește de 20 de kile; cine nu, își poate doar închipui ce înseamnă să ți se zbată Victor nervos în brațe, mai ales când e îmbrăcat de iarna cea mai iarnă. Da, Victor este o bombă cu ceas. O bombă simpatică, cu burtică și fălcuțe, dar tot cu ceas.

Prin urmare, nu știi ce-o să “primești” de la el. Iar plimbatul prin magazine este una dintre situațiile cu mare risc de degenerare, mai ales când adultul însoțitor e în criză de timp și cu eternul “hai, Victor, hai, Victor!!” în gură. Dar, de când mergem cu Tudor la gimnastică, iar eu și Victor trebuie să ne umplem ora aceea cumva prin împrejurimi, prefer să mai tai de pe lista de to do cumpărăturile în intervalul ăsta, cu tot riscul aferent.

 

E amuzant să ai de-a face cu un copil perspicace!

Așa că marți seara, după ce l-am lăsat pe Tudor în grija instructoarei, am purces cu Bilibuță spre centrul comercial din apropiere, cu toată bunăvoința și răbdarea adunate, laolaltă cu speranța că nu ne vom întoarce în pripă, pe supărate.

– Uite, mami, ăla e Oșan! Uite păsărica acolo!

– Da, Victor, e Auchan. Am zis că mergem să luăm…

– … ăăă…. bate(r)ii!… și un bec!!

– Bravo, ai ținut minte!

Cătinel, de mânuță, traversam parcarea prin ceață și bălți, cei mai buni prieteni din lume.

– Mami, aici locuiește tati?

– … ăăă… tati locuiește acasă. Cum adică?

– Adică aici vine tati la mall?

– Aaaaa, adică dacă aici lucrează? Nu, tati lucrează la mall Vitan.

– Aaa, da!

– Dar eu unde lucrez, știi?

– Păi… la serviciu!

– Dar unde e serviciul meu?

– … la sală!

După cum spuneam: cei mai buni prieteni din lume! 😊

Primul magazin din Auchan, pe la intrarea pe care o folosim noi mereu, e unul de jucării. Tocmai bifăm prima cumpănă de pe traseu.

– Ăăăăăă, am și eu ba(s)culantă din aia!, arată Victor spre vitrină entuziasmat, pe măsură ce se dă tot mai aproape de ușă.

– Da, iubitule, știu. Hai, să mergem, te rog, să nu întârziem la Tudor înapoi, argumentez din mers, în timp ce desfac de pe el, ca foile de ceapă, căciula, fularul, geaca, hanoracul. Îl învârt pe toate părțile, se ia cu biomecanica mișcărilor și uită de jucării. Îndes totul în sacoșa pe care-o luasem din mașină și mergem înainte. Testul doi e la intrarea în hipermarket: n-am luat decât cardul cu mine, n-am fisă, n-o să fie “căpitan de căruț”.

– Victor, nu luăm căruț, că nu am bănuț. Dar n-avem nevoie, că mergem repede, n-avem multe de luat, da?

Calculează un pic informația și, slavă Domnului, nu-i dă cu tragic.

– Da, n-avem multe de luat. Bate(r)ii și și și și… un bec! (simplu, nu?)

– Așa… ia, să vedem, pe aici sunt bateriile? și sondez printre rafturile de electronice și electrocasnice.

Victor rămăsese pe loc sobru și rotund, ca un bodyguard de club intelectual:

– A(s)ta e melodia mea p(r)efe(r)ată!

– … ha?

– A(s)ta e melodia mea p(r)efe(r)ată!

Ne opriserăm lângă ceva player de la raionul de electronice care făcea atmosferă în zonă.

– Știi tu melodia asta?

– Da! E aia cu mașina (r)oz!

– Care mașină roz??

– Mașina rooooz! Din Bucșăăăă!

– Aaaa, e o mașină din desene?

– Daaa!

Și Victor a continuat să-și savureze “melodia pefeată” cu o atitudine de Eminescu gândind cu fruntea-naltă spre avânturi. L-am admirat siderată câteva secunde – pe bune, voi ați întâlnit copii care să-și exprime atât de clar și hotărât preferințele artistice? – și m-am apucat să caut din nou, pământește, baterii.

– Da, nu cred că sunt aici, să mergem să întrebăm.

Am găsit imediat, numai bine că erau pe același rând cu becurile, că era deja și 20. Mai aveam aproximativ 25 de minute să ieșim de aici – iar la ora asta timpul pentru stat la coadă e mai puțin probabil chiar și decât cel meteorologic. Deci trebuia să ne grăbim un pic.

 

Ar fi bine să fii inventiv, să nu se supere copilul din orice motiv

Până la urmă, e chiar util să vii cu un copil la cumpărături: de exemplu, e suficient de scund încât să culeagă de pe rafturi lucrurile până la care n-ai chef să te apleci. Astfel, am ales trei seturi de baterii, pe care Victor a insistat să le țină în mână pentru restul traseului nostru. Ne-am mutat la becuri, un pic mai încolo.

Aici mi s-a părut amuzant panoul mare pentru testare, așa c-am început să înfiletez becuri în fasungurile cu diverse diametre, ca să-i demonstrez copilului cum se aprind. Doar că nu se aprindea niciunul… Bă, nene, doar n-or fi toate arse. Poate nu merge panoul, poate ar trebui să iau, pur și simplu, becul care-mi trebuie și să plec.

– Hai, Victor, îl luăm pe ăsta?, mă întorc spre copil cu becul de care aveam nevoie, dar care, nici el, nu se aprinsese când l-am înșurubat în panou.

– Mami, noi avem nevoie de un bec care se aprinde!

Absolut corect, deci nu puteam să dezamăgesc copilul. Așa c-am plecat, printre rafturi, în căutarea unui consilier care să ne spună care-i treaba cu panoul, că e copilul frustrat! Desigur, am aflat de la consilier fix ceea ce scria mare (poate prea mare, ca în cazul televizoarelor cu ecran prea mare pentru o cameră prea mică – pierzi esența imaginii), dar cu roșu pe panoul însuși: că ambele comutatoare trebuie acționate simultan ca să aprinzi becul.

Nu știu cum am fi putut face asta în cazul becurilor cu filet subțire – din alea de veioză – dat fiind că fasungul potrivit din panou era stricat și trebuia să ții tu însuți becul cu mâna în gaură, ca să facă contact, ceea ce însemna că-ți mai rămânea o singură mână liberă pentru acționat cele două comutatoare, plasate de-o parte și de alta a panoului (but, hey, întotdeauna există varianta “întreabă publicul și speră la bunăvoință”), dar ce bine că noi aveam nevoie de un bec normal, pe care l-am aprins imediat, așa că ne-am luat de-o grijă și-am plecat.

– Victor, mi-am adus aminte că mai avem de luat niște morcovi și ardei pentru ciorbă. Mergem? Te las pe tine să le cântărești.

– … ăăăă, daaa… mergem… da’ v(r)eau să me(r)gem să mi(r)osim săpunu(r)i!

A, da: nu există drum în supermarket fără treaba asta. L-am aburit cu mirositul săpunurilor într-una din excursiile noastre de gen, când era într-o dispoziție proastă și n-avea răbdare să trec prin lista de cumpărături, și, de atunci, nu putem părăsi incinta comercială fără această îndeletnicire specială.

copil miroase sapun supermarket

Dat fiind că venim des în acest Auchan, a ajuns să cunoască sortimentul și aranjamentul. Iar de data asta era foarte dezamăgit că rafturile erau cam chele și, mai mult, că lipsea produsul său preferat: săpunul cu aromă de fructe de pădure. Așa că l-am învățat un nou joc, să nu-și schimbe dispoziția pe loc: să închidă ochii și să recunoască felurile de arome pe care i le dau la adulmecat. Aveți idee, există vreun concurs, ceva, cu mecanismul ăsta? Că aș putea face niște bani frumoși cu acest copil cu cel mai ascuțit miros.

Treaba asta ne-a mai lăsat cu vreo 10 minute pentru luat legumele și stat la coadă și asta-i tot explicam lui Victor în timp ce-l trăgeam ușor departe de cosmetice, când s-a oprit pe culoarul central al hipermarketului și emis propoziția de care ne este cel mai frică de vreo lună încoace în public: “Mami, fac pipi!”.

 

Chiar nu era o experiență completă dacă n-aveam de vânat o toaletă!

Victor este în plină tranziție de la scutec la chiloței, adică noaptea îl poartă pe primul, iar ziua, pe cel din urmă. Ne bucurăm nespus, doar că drumurile în public cu Victor cel cu chiloți sunt încă problematice pentru că: 1. nu găsim mereu o toaletă publică în apropiere și 2. chiar dacă găsim, abținerea până ajungem acolo nu e garantată.

Rareori am luat în viața mea decizii la fel de rapid precum cele din momentele similare acestuia. Am făcut stânga-mprejur cu sacoșa și copilul, spre cea mai apropiată și liberă casă, am plătit și-am luat-o în pas săltat în direcția indicată de semnele din galeria comercială. După care mi-am dat seama că pasul e prea săltat, poate îi zdruncină prea tare vezica plină, deci m-am mai calmat.

– Victor, nu-ți dai drumul, da?

– Nu-mi dau d(r)umul, îl țin!

– Așa, iubitule, ține-l… Hai, că mai avem un pic! (Unde FMM e toaleta aia??!, bubuia în mintea mea, că dispăruseră semnele și ajunseserăm într-o înfundătură… )

– Mami, aici mi(r)oase a mâncă(r)ică bună! (Da, ne înfundaserăm în food-court.)

– Zici tu că e bună? Te mai ții, da? Hai, că o întreb pe doamna unde e toaleta…

– Da, mă mai țin… uite, aici e și locul acela de joacă! Me(r)gem la locul de joacă, mami?

– Victor, trebuie să ajungem la toaletă! Nu ziceai că faci pipi?? (și încercam să nu-l zdruncin nici cu mersul în grabă, nici cu atitudinea mea agitată)Bună ziua, mă scuzați, aveți idee unde e toaleta? (și mă rugam ca fetișoara de la shaorma să nu-mi arunce în scârbă, ca vânzătoarea de la un stand de accesorii, cu vreo câteva luni în urmă, la o întrebare similară, “Informațiile sunt mai în față”…)

Slavă Domnului, a fost amabilă și ne-a rezolvat. L-am rezolvat și eu pe Victor, am rezolvat și ciorba cu un sms despre morcovi și ardei la bărbatu-meu, l-am luat și pe Tudor la timp de la gimnastică – care funcționa încă pe adrenalina antrenamentului, am reușit să-i scot fără scandal din World Class, să-i pun în mașină și să-i leg în scaunele lor. Când m-am așezat la volan, eram transpirată deja și cu zenul întins la maximum.

Am expirat lung și m-am uitat la ceas. Nu de ajuns undeva, ci din reflex. Iar ceasul, șmecherul ceas fitness, îmi arăta graficul de mișcare plin doar pe jumate și mă sfida cu “It’s time to move”.

Îmi venea să-i spun: Mori în chinuri! Sau du-te cu Victor la cumpărături!

Sursa foto articol: Wavebreakmedia Ltd | Dreamstime.com

Share