Odă mentorului necunoscut

mentor erou necunoscut oda

Acest text este despre “mama mea din liceu”, doamna dirigintă, omul care a văzut în mine dincolo de elevul eminent şi mi-a mângâiat sufletul.

 

“Georgiana, eşti o fată aşa de frumoasă, de ce te-mbraci numai în negru?? Ar trebui să porţi haine mai colorate!”… Nu m-aș fi gândit vreodată că doamna Dobre a observat că mă-mbrac numai în negru. Adică nu e ca și cum ne vedeam zilnic, să facă o statistică în sensul ăsta; era diriga noastră, dar și director adjunct, așa că nu se plângea de timp liber, ca să ne țină inventarul la outfit-uri, de exemplu. Dar doamna Dobre vedea și înțelegea tot ce o interesa. Nu făcea muncă de detectiv, nu scobea în viețile noastre, nu ne scotea ochii cu ce știa; doamna Dobre doar știa și folosea asta ca să ne upgradeze la versiuni mai bune ale noastre atunci când se ivea ocazia.

Nu m-aș fi gândit vreodată că doamna Dobre ar fi observat că sunt o fată frumoasă. Adică nu mi se părea ceva de observat, nu puneam asta la socoteală pe lângă priceperea la materia pe care o preda – franceza – sau ambiția cu care mă țineam cu dinții de podiumul clasei, de exemplu, treburi mai importante de observat pentru dumneaei. Dar doamna Dobre observa și știa și din astea.

Și-acum stăteam aici, în biroul ei, vizavi de fața mereu zâmbitoare, încadrată de eterna pieptănătură cu cărare pe mijloc la care nu m-am uitat o dată fără impresia că făcea unghi drept cu ramele ochelarilor (care, oricum, mi se păreau prea înguste pentru acest chip rotund şi rumen ca un ionatan sănătos), tot rotind cuvintele în minte ca să-mi iasă o poveste despre codul meu vestimentar cât mai aproape de realitatea pe care doamna Dobre s-o înțeleagă. De fapt, cred c-ar fi înțeles orice, dar mi-era mie, elevă eminentă, olimpică, participantă la concursuri și festivaluri, căpitan al echipei liceului în competiţia televizată „Care pe care?”, prezentatoare de baluri, autoare de texte „de excepţie” sub diverse forme pentru diverse ocazii şcolare sau extracuriculare, mi-era aşa… mă cam strângea în spate tricoul cu Dimmu Borgir să-i explic despre aspectul rock al vieţii mele…

 

Director, confesor, dar cu umor

Nu m-a luat vreodată cu fiori când am fost chemată în biroul ei, deşi uneori mă „băga în şedinţă” cu mustrări pentru caracterul meu prea aprig şi purtările mele prea rigide şi elitiste, chiar arogante pe alocuri, faţă de colegi. Aveam atâta încredere în firea ei dreaptă, în sufletul ei cuprinzător şi dornic să ne înţeleagă, în dorinţa ei să ne vadă potenţialul înflorind la adevărata valoare, încât intram pe ușa aia mereu cu inima deschisă – așa ursuză și îmbrăcată în negru, după cum mă exprimam în acele vremuri, dar fără vreun sâmbure de teamă.

Având în vedere că serviciul maică-mii era fix peste stradă de liceu pe atunci, era clar că știe în amănunt care-i viața mea în primele opt ore ale zilei, de luni până vineri, și nu găseam lucru mai enervant pe fața Pământului decât întrebările insinuante și retorice despre universul meu școlar și preocupările conexe. De exemplu, că umblam în limbă după un băiat din liceu sau că mă anturam  cu diverse grupuri ce ascultau aceeași muzică ori citeau aceeași literatură elitistă – treburi din astea de tocilari, gen – mă dispera că maică-mea știe tot și, bașca, vrea să afle și mai multe chiar de la mine însămi.

Și doamna Dobre știa tot, dar mă simțeam în discuțiile personale cu ea mult mai confortabil decât în cele cu mama. Până când într-o zi şi-a „permis” să mă întrebe dacă sunt ok. Aveam probleme acasă de la un timp încoace, timing extrem de prost pentru BAC-ul care începea într-o lună. Acum vedem în filmele americane treaba asta, că vine profa la tine, te mângâie pe cap şi te-ntreabă dacă totul e în regulă în restul vieţii tale, că poţi să i te confesezi, că poţi obţine ajutor; atunci mi s-a părut o ruşine atât de mare să ştie diriga ce se întâmplă la mine-n familie şi, mai mult decât atât, să vrea să discutăm despre asta… Vizita aceea la ea în birou, discuția aceea, plânsul acela eliberator m-au readus pe linia de plutire. Doamna Dobre s-a asigurat că Georgiana pe care o știa s-a reactivat și avea să participe la marele examen cu forțe complete.

Nu putea să mă ia acasă ori să-mi facă patul la ea în birou ca s-aibă grijă de mine, așa că s-a asigurat că m-am trezit, ca să fac asta singură. Nu știu dacă doamna Dobre ţinea sub cheie o planșă gen tabelul lui Mendeleev cu „butoanele” importante ale tuturor elevilor din liceu, însă pe-ale mele le avea notate sigur şi le apăsa în profundă cunoştinţă de cauză şi cu multă responsabilitate la nevoie.

În prima zi a acestui an, doamna Dobre a trecut într-o altă lume. Şi oricât de nihilişti sau atei sau whatever there’s nothing out there believers ar fi unii dintre foştii mei colegi de liceu, sunt absolut sigură că, pentru doamna Dobre, chiar şi ei îşi doresc ca spiritul să nu se termine la dimensiunea asta, a noastră.

A suferit mult în ultimii ani doamna Dobre, dar, de câte ori mă gândeam înspre ea, imaginea începea de la zâmbetul acela perpetuu de sub ochelarii prea înguşti. Un zâmbet pe care l-am văzut transformat într-un râset delicios de câteva ori în cei patru ani de liceu şi mă gândesc cu emoţie în inimă şi mucozităţi în ORL la data aceea când eu am făcut-o să râdă, postându-mă în cadrul uşii deschise a biroului: „Vedeţi, doamna dirigintă? Azi m-am îmbrăcat mai colorat: în gri!”

Sursa foto articol

Las aici ultimele noastre fotografii împreună, făcute la zece ani de la absolvire (septembrie 2010). Dumnezeu s-o odihnească în pace pe doamna dirigintă Angela Dobre, că tare s-a mai zbătut pentru noi.

promotia 2000 Liceul Mihail Kogalniceanu Vaslui

georgiana idriceanu angelica dobre vaslui Liceul Mihail Kogalniceanu

 

Share