Paşti & 1 Mai: combo trip, şi low, şi hip (II)

Bineînţeles că drumul dintre Braşov şi Sighişoara nu s-a petrecut după cum estimasem aici. Partea bună a plecatului încă de joi de acasă era că prinseserăm Valea Prahovei relativ liberă. Partea proastă ni s-a arătat imediat după ce-am ieşit din şi-aşa enervantul oraş de sub Tâmpa, plin de speed bumps care ne-au deranjat copiii în toate felurile: maşinile de tonaj mare. Toate tirurile, camioanele şi cisternele din lume şarpe s-au făcut înaintea noastră pe drumul şi-aşa sinuos. Urâtă treabă. Mai ales că niciunul dintre ăştia micii nu mai avea gânduri de somn.

Să zic că l-o fi răpus pe Buflea o aţipeală de vreo juma’ de oră, dar, în general, bucata de asta de 117 km mi s-a părut atât de solicitantă, încât nu mai credeam să ajungem vreodată. Adică, pe bune, cetatea de la Rupea e frumoasă, acolo, pe deal; e frumos să cânţi, să spui poezii, să explici de ce cerul e albastru cu căcăniu pe alocuri de la încălzirea globală; e decent să te abţii de la adormit sau să te abţii de la salivat prin gura deschisă dacă, totuşi, adormi în ciuda interdicţiei puse de copilul mare; dar toate astea nu într-o cutie de chibrituri, frate, care face slalom printre tiruri kamikaze, ce aleargă mai mult decât le permite gabaritul.

N-am făcut trei ore pe bucata asta de drum, dar nici 1 h 38’, după cum estima GPS-ul. Undeva pe la mijloc. Iar când ne-a răsărit hotelul în drumul principal cum rulam noi abia intraţi în oraş, parcă nici nu ştiam ce să facem cu asta, că funcţionam deja pe modul survive din care trebuia să ieşim, să cântăm şi să ne bucurăm, aleluia.

Sursa foto

Mai vreau nişte ciment pentru apartament

Înc-un avantaj că ne-am pornit încă de joi: hotelul era aproape gol, niciun turist la recepţie, băiatul m-a organizat repede cu cazarea, aşa că ne-am bulucit imediat către mult aşteptata oază de linişte, apartamentul la care visam de juma’ de zi încoace, fiecare în felul lui, probabil inclusiv copiii. Unde-am nimerit peste prima bombă a serii: ceea ce ei numeau „apartament” era, printre înjurăturile mele, o cameră mai mărişoară cu scară interioară; nu zic, aveau loc să doarmă vreo patru adulţi pe canapeaua de jos şi patul matrimonial de sus, dar nu era locul potrivit, în niciun caz, pentru o familie cu doi copii mici.

Sursa foto

Sursa foto

În primul rând, nu exista niciun perete despărţitor între cele două spaţii, aşa că loviturile lui Tudor cu jucăriile de toate mobilele de jos ajungeau lejer până sus. Apoi, dac-ar fi fost un copil mai temerar, poate şi-ar fi rupt gâtul pe scările stupid de abrupte – care, după doar câteva ore de periplu sus-jos, mi-au pus şi mie probleme serioase de conştiinţă că nu merg suficient la sală – dar el le-a încercat o singură dată şi-a hotărât să se rezume la spaţiul de jos. Nu mai spun că nu ştiam cum să dormim noi, adulţii: jos, cu Tudor, sau sus, cu Victor? Jos, pe canapeaua extensibilă – mişcare pentru care băiatul de la recepţie voia să cheme „un coleg” (n-am mai intrat în detalii) – sau sus, pe matrimonialul ce va fi, mai mult ca sigur, cotropit de viermuitorul copil mic, lipsit de restricţiile pătuţului său de acasă? Varianta „ei doi în acelaşi spaţiu, noi dincolo” ieşea din calcul, că Buflea şi-a reluat masa de noapte şi există oricând riscul să-l corupă la distracţie şi pe frac-su.

Eram cu mintea pătrată de la atâtea calcule, dar am abandonat repede, că ştiam că n-o să meargă nicio combinaţie în spaţiul ăsta. Aşa că m-am dus să cer altceva. Nuş’, o cameră cu debara, un alt fel de apartament, orice cu uşă între.

În copac cu Double Tree-ul

La fel de ardelenesco-placid, băiatul de la recepţie s-a înroşit doar un pic în vîrful obrajilor pe parcursul peroraţiei mele despre stupizenia unui asemenea spaţiu de cazare denumit impropriu „apartament” de care voiam să mă scape imediat şi să-mi dea, după cum văzusem pe site, un apartament adevărat, cu două camere separate, pentru care plătisem, a se vedea anterior, cu vârf şi un pic de reducere.

A intrat în sistem şi zici că se lupta să treacă la un nou nivel Candy Crush după cum clickuia şi nu mai termina. Că n-are nimic în seara asta, dar mâine o să fie disponibil un duplex, dacă vreau. Adică ce e duplex? Sunt două duble cu uşă între ele, una twin şi una cu pat matrimonial. Sau îmi poate da două duble din seara asta, dar fără acces între ele, ambele cu intrare doar de pe palier – exclus aşa ceva!

Cer să văd duplexul, mi-l arată – şi stau şi-acum să mă întreb dacă aveau probleme grave cu personalul de curăţenie de stătea ditamai spaţiul de cazare într-un haos absolut la ora aia, deşi urma să ne cazăm noi, famelie medie, care a plătit pentru fix un astfel de spaţiu (în mailurile dintre mine şi ei scria explicit „cazare în duplex”, deci ştiau ei ce ştiau când le-am explicat situaţia noastră şi le-am cerut apartament), iar ei, în schimb, îmi oferă stupizenia aia de cameră cu scară interioară. Anyway, mâine dimineaţă ar fi fost gata, n-om muri o noapte aşa, la grămadă, hai, să încercăm, să intrăm, cât de cât, în mood-ul de Paşti; de fapt, cred că eram deja într-un mood de Paşti, ăla de Săptămâna Patimilor.

Următoarele bombe ale serii nu s-au lăsat aşteptate:

• Cât făcea bărbatul drumuri să aducă bagajele de la maşină, iar eu eram implicată într-un mix de despachetat şi supravegheat mezinul, ăla mare s-a găsit să se spele pe mâini în bideu; l-a încântat teribil acest tip de chiuvetă pentru copii. Demersul s-a soldat cu inundaţie pe jumătate de baie. Avea ceva presiune bideul, de senzaţii prea tari în zone moi.
• De trei ori l-a adormit bărbatul pe ăla micu’ sus, de trei ori s-a trezit din cauza noastră, cei de jos care, oricum, am fi putut doar sta pe loc şi respira în şoaptă şi tot s-ar fi considerat zgomot în acel moment. Prin urmare, am fost înjuraţi şi goniţi unde vedem cu ochii, restaurantul fiind o sugestie.
• De parcă n-ar fi fost suficient cât de prost mâncaserăm la prânz – vezi aici – am comandat, probabil, cele mai lame feluri de mâncare din meniu restaurantului Don Quijote de la Hotel Cavaler, acest hotel aflat în curs de acreditare DoubleTree by Hilton – eu n-aş mai zice nimănui nimic despre acest upgrade (aş scoate şi copacul Double Tree de pe clădire) până n-aş elimina rahaturile alea de bruschete-minipizze cu salam din meniu, cel puţin.
• În sfârşit, am avut cea mai horror noapte în mulţi ani – şi au fost nopţi, după ambele naşteri, în care mi-am dorit să nu mă fi născut eu însămi – din cauza amplasării camerei noastre dragi către drumul principal. Da, acel drum cu tiruri, camioane şi cisterne pe care am venit şi noi. Singurul care se pare că n-a avut nicio problemă cu asta a fost Tudor, care-a dormit lemn în spaţiul de jos, în timp ce noi, sus, nu mai pridideam cu adormitul nostru şi-al ăstuia mic, agitat, deranjat şi înfometat – dacă tot s-a sculat, fie şi-n miez de noapte, toiul nopţii, în zori, mai spre dimineaţă etc.

În concluzie, după prima noapte – cea „extra”, adică, pentru care am dat bani în plus, în condiţiile în care la recepţie era afişată oferta last minute de Paşti, cu această noapte oferită „cadou”, la un preţ de pachet de numai-numaaaai 186 de euro!! – eram cu creierii varză, cu faţa praf şi moralul ţăndări. Şi trebuia să mă remontez nu numai pentru rolul de mamă la dublu, dar şi pentru acela de împachetatoare-despachetatoare de bagaje pentru noul nostru apartament. Şi-apoi, mai vedem dacă rămâne ceva pentru marea distracţie de Paşti…

Sursa foto articol