Am cel mai bun bărbat din lume. Şi cine vrea să zică: „Orice cioară îşi laudă puiul” să-şi dea doo ca să stea liniştit şi să citească.
Mă trezesc absolut futută-n cur – n-a fost cazul şi nici timp pentru situaţia la propriu, dar mă trezesc futută-n cur de toate problemele pe care mi le fac într-o dimineaţă normală în doi: iar vrea să mă ţină-n braţe cu „bună dimineaţa” când eu mă grăbesc să pun masa; iar mă pupă expansiv pe mufarina mea machiată, ca să-mi mulţumească pentru cafeaua potrivită, pe care şi-o toarnă direct pe kiloţi în decursul luptelor de calmare a monstrului matinal Idriceanu; iar îmi destabilizează freza fixată cu fixativ când coborâm de gât drăgăstos cu liftul. 😉
Well, sunt groaznic de uptight dimineaţa. Mă trezesc înaintea Pământului numai ca să-mi fac tabieturile de babă de una singură. E drept că tu, în urma mea, te scoli cu cafeaua la nas, cu omleta la micul-dejun, cu hainele la dungă şi pantofii la expoziţie piesă! Dar poţi să le vezi numai p-astea? 😉
Că, între timp, eşti ridicat cu forţa dintre cearşafuri – dacă nu, ajungi odată cu ele pe sârmă, la aerisit, eşti trimis la baie chiar dacă n-ai nevoie – numai să nu stai în calea fericirii mele organizatorice de la prima oră, obligat să-ţi faci siesta după breakfast aka să nu dea dracu să mă atingi în timp ce mă dezbrac-îmbrac pentru partea de show din afara domiciliului. Din păcate, acasă I’m true only to my habits. Gidrixu de la petreceri stă si el cuminte la uşă, că poate şi-o ia c-a intrat încălţat! 😀
Şi dacă rezişti să-ţi faci şi drumul până la serviciu tot cu mine, continuăm cu distracţia: traficul mă disturbă cumplit şi înscenez o întreagă piesă de teatru modern cu clasicii idioţi care dorm cu succes la semafor, de parcă au verde la somn. La work te iau pe sus în mess, ca nu cumva să-ţi ieşi din ritm. Bineînţeles, în acelaşi timp îmi pare nespus de rău pentru dimineaţa stricată, dar nici cu restul zilei nu-mi dau silinţa să repar nimic. 🙁
Aşa că renunţ să mă mai cert cu mine – oricum nu primesc decât zâmbete şi pupături online – şi mă duc să-mi consum pseudo-nervii în curăţat castraveţi pentru salată. Iar când, pseudo-calmată, revin de la bucătărie, încerc, din nou, o tendinţă de enervare, că n-am unde să-mi pun prânzul pe birou. E ocupat de un buchet degajat de floarea-soarelui, de zici că A2 pe tastatura mea trece. 🙂
Întreb femeile de prin birou cum au urcat florile până la cinci – se arată revoltate „că cine altcineva ţi le putea trimite??” Hooo, gataaaa! Din două linii bruscate de mess confirm provenienţa şi povestea buchetului. Iar lucrul major care mă blochează acum e cum plm mai pot eu să-mi fac toate crizele cu disciplina şi organizarea??!!
Eu n-am grijă de flori niciodată, să mi le dai e mai rău decât să iroseşti orzul pe gâşte şi Gucci-ul pe cocalari. Dar pălăriile astea galbene au avut parte de tratamentul luxury, powered by guilt, probabil. Astăzi n-am la mine toate cuvintele katerinkoase, nu pot să-ţi desfăşor o poveste detaliată despre cum încerc, zi de zi în doi, să-mi ţin zenul la cote optime. Cert e că nu abandonez. Sigur nici el, că de ieri am grijă de un trandafir roşu de excepţie.
2 Comments
eMMa
8 septembrie 2011 at 10:44 amom fi cumva surori de sofitintza?!
eMMa
8 septembrie 2011 at 10:45 am* i meant sofirintza